Acum 143 de ani (23 mai 1871) se năştea la Târgu Frumos cel care avea să devină cel mai ilustru reprezentat al Vieţii Româneşti de la începuturile ei, unul din întemeitorii revistei, criticul literar G. Ibrăileanu. De la Târgu-Frumos, Ibrăileanu a plecat la Roman, la moşia de la Poiana lui Iuraşcu. Mărturisea autorul în amintirile sale: „Aici, la Poiana lui Iuraşcu, am cunoscut întâi natura. Cea dintâi amintire de lună o am de aici. Veneam într-o seară cu mama mea şi cu alţii de la iaz spre casă. Era lună plină (…) Cel mai frumos lucru de-acolo pentru mine erau poate iazul şi moara. Şi cred că, în adevăr, era un iaz foarte frumos. O bucată era lung şi trist, singuratic. O altă bucată, cu malurile pline de verdeaţă şi de copaci. Iar moara avea ceva nemaiauzit de misterios”.
Profesorul dr. docent Gavril Istrate, filolog şi istoric literar al Universităţii ieşene, care a trecut în veşnicie acum câteva luni, pe când păşea spre suta de ani, povestea într-un interviu acordat lui Costin Anghel, despre ilustrul său profesor Ibrăileanu: „Eu am avut şansa să fac parte din ultima serie de studenţi care l-au ascultat pe el, la începutul anului 1934, vreo şase-şapte lecţii. El era bolnav. Noi insistam mereu pe lângă asistentul lui ca el să vină la curs, să-l vedem. Într-un final, a venit. Ei bine, noi, în vremea aceea, nu-l puteam compara cu nimic. Cursurile lui începeau de obicei la ora 16. Dar noi, studenţii din anul I, eram în sală de la ora 14, dar nici atunci nu aveam loc în bănci! Ne aşezam pe jos, aşterneam o gazetă sau o hârtie sub noi şi luam notiţe pe genunchi. Ibrăileanu nu avea o expunere propriu-zis narativă. El făcea dialog. Ajungea la un moment dat să se contrazică cu Nicolae Iorga. Spunea: «Domnule Iorga, dumneavoastră sunteţi un om căruia literatura, viaţa românească, vă este profund îndatorată şi nu ştiu dacă vă va putea plăti vreodată datoriile. Dar nu vă supăraţi, în problema aceasta nu aveţi dreptate!». Când spunea «domnule Iorga», noi toţi priveam prin sală, dar ce? Iorga e cu noi în sală? Unii dintre noi veneau la Iaşi chemaţi tocmai de mândria de a ne numi elevii lui. Vorbea cu atâta convingere, că nu se putea spune nimic altceva. Noi, ca studenţi, se zice că aveam şi noi opiniile noastre, dar, în unele probleme în care noi spuneam ceva şi el ne contrazicea, noi ne bucuram! În loc să ne supărăm că ne demontează afirmaţiile, noi ne bucuram! Se bucura de o popularitate deosebită. Ajunsese la concluzia că prin bunătate poţi face foarte multe lucruri. Ca om, era oarecum curios. Cine nu-l cunoştea, rămânea pe gânduri. Era puţin terorizat de ideea că se poate îmbolnăvi. Dădea mâna cu tine şi pe urmă se ştergea cu spirt.”
Legăturile cu judeţul Neamţ
Se ştiu, în general, legăturile sale cu judeţul Neamţ: a urmat gimnaziul la Roman (1883-1887), tatăl său fiind administrator de moşie în zonă, apoi slujbaş în oraşul dintre Moldova şi Siret, iar romanul „Adela” este inspirat dintr-o şedere a criticului în staţiunea Bălţăteşti. Profesorul romaşcan Nicolae Gr. Steţcu publică în cartea sa despre ilustrul său înaintaş, „Contribuţii la viaţa lui G. Ibrăileanu”, fragmente din viaţa sentimentală a acestuia. Lipsit de dragostea maternă, tânărul Ibrăileanu şi-a revărsat afecţiunea asupra unor fiinţe pe care le-a iubit din tot sufletul: „Rar om să fi fost mai dispus la amor decât mine! – afirmă Ibrăileanu (dar cine nu crede asta despre sine? n.n.) în „Amintiri”. (…) „Am fost amorezat înainte de 5 ani de o fată de 7-8 ani, care trecea pe la geamul nostru. Pe fată o chema Otilia.(…) În clase primare am fost amorezat de două ori! Întâi de o fată cam de vârsta mea. A doua oară am fost amorezat tot de o fată din şcoala primară – o chema Profira – care a murit pe când o „iubeam”. Am fost trist şi mai ales melancolic. (…) Prima se numea Tinca. Fetele n-au ştiu de sentimentele mele”. (…) Dar acest 3 august (1886) nu m-a împiedicat să mă amorezez – primul amor mai serios – de o altă fată din Roman, Estella. Era o fată cam de 17 ani, brunetă, cu nasul acvilin şi care umbla cu rochii de culoare cenuşie sau albastră”. (…) În primăvara lui 1887, este gelos pe nişte telegrafişti care au apărut în Roman (el locuind la moşia din Heleşteni din nordul judeţului Roman). I se păreau „nişte zei bieţii telegrafişti. Ei însă nu se gândeau la Estella, nici ea la ei”. Estella era prietenă cu o fată mai frumoasă „dar nu aşa de picantă”. Cu aceasta şi cu un tânăr grec se plimba uneori prin grădina publică. Fericirea cavaleriului de a fi cu ea îl indispune şi îl determină pe un prieten, „un băiat cam ţicnit”, să tragă o palmă tânărului. Acesta îi dă o palmă sonoră şi dispare. „Fluierături de sergenţi, scandal. Gazeta locală, care era îngrozitor de proastă”, relatează a doua zi întâmplarea. Iată cum relata ziarul „Romanul” respectivul incident în numărul său din 2 iunie 1887: „O scenă nostimă s-a petrecut asară, luni, pe bulevardu (sic!) din Piaţa Romanului. D. V. pe când acesta era cu două domnişoare din societatea aleasă a Romanului, primi din treacăt o plamă şi în o aşa de neplăcută surprisă d. V. aplică la rândul său o palmă altui domn care i se afla la îndemână, dar care nu era adevăratul agresor. Căutând informaţiuni, vom publica mai în amănunţimi această afacere în numărul următor”. În numărul următor, 7 iunie, la rubrica „Inserţiuni şi reclame”, „Cavaleriul pălmuit”, I. C. Varduca, trimite gazetei o scrisoare în care vorbeşte despre „neplăcutul incident întâmplat mie în seara zilei de 2 iunie”, cu scopul de „a repara meprisa mea de către dl I.N. Vasilescu”: „În sara de 2 iunie, plimbându-mă pe piaţa din faţa Poliţiei fuseiu de îndată lovit pe dinapoi de un individ ce dispăru ca o nălucă, astfel că întorcându-mă mă găsesc în faţă numai cu d. Vasilescu, pe care crezându-l agresor îi ripostai lovitura primită. În principiu nu dau nici o importanţă acestui laş incident provocat de un miserabil care nu merită nici o atenţie, ca unul care nu are curajul faptelor sale, regret din suflet purtarea mea faţă de d. Vasilescu şi-l rog a primi sincerele mele scuze”. Incidentul a fost închis cavalereşte. Estella o regăsim în „Adela” sub numele de Leonora…
Nicolae SAVA
