În tradiţiile populare ale românilor, încă din cele mai vechi timpuri, Paştele presupunea o sărbătoare a durerii, la care alimentele rituale, pasca şi mielul, se consumau în grabă, însoţite de ierburi amare, după cum amară fusese şi robia din ţara Egiptului.
Pasca primilor creştini era o pâine dulce, care se sfinţea de către preoţi, apoi se împărţea săracilor. Amintirea acesteia este pasca de astăzi. La biserică, pasca este dusă într-un coş anume pregătit pentru Paşte. După sfinţirea din dimineaţa primei zile de Paşte, pasca dobândeşte puteri purificatoare, asemeni anafurei. Ea este sfinţită şi se consumă imediat după anafură. Puteri deosebite i se atribuie şi lumânarii de la Inviere, care este păstrată şapte ani şi aprinsă în caz de grindină, furtuni, sau mari primejdii.
Noaptea Invierii este deosebită, ea simbolizând noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din pacat şi din moarte. Spun sfinţii că întreaga omenire va învia după modelul Învierii lui Hristos. De aceea, în zilele noastre, Învierea este privită ca o sărbătoare a luminii. Seara sau la miezul nopţii, când oamenii merg la slujba Învierii, aprind lumânări la mormintele celor morţi din neamul lor. În Bucovina e obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se lase luminile aprinse în toată casa şi în curte, ca să fie luminată gospodăria, în cinstea luminii pe care a adus-o Hristos în lume, prin Învierea Sa. În unele locuri (Moldova, Bucovina), la miezul nopţii, când se spune că s-a deschis mormântul şi a Înviat Hristos, se aud împuşcături şi pocnituri. După unii etnologi, acestea s-ar face pentru alungarea spiritelor rele, dar în acest moment ele nu au nimic de-a face, în acest context, decât cu Învierea din mormânt al lui Hristos şi vestesc deschiderea mormântului Domnului.
În unele locuri era obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se aprindă, pe dealuri, „focurile de veghe”. În jurul lor, oamenii istoriseau întâmplări din viaţa lui Hristos. Flăcăii săreau peste aceste focuri, pentru ca vrăjitoarele şi fermecătoarele să nu aibă putere asupra lor. În zilele noastre, ele se mai fac, sporadic, prin curţile bisericilor, ca oamenii să prindă şi momentul Învierii. Din acest moment, salutul obişnuit este înlocuit cu cel de „Hristos a-nviat!”, la care se răspunde „Adevărat a-nviat!”, salut păstrat până la Înălţarea Domnului. Este o formă de mărturisire a Învierii şi a credinţei creştine.
La întoarcerea de la slujba de Înviere, creştinii pun într-un lighean un ou roşu şi o monedă de argint, peste care toarnă apă neâncepută. Există apoi datina de a se spăla, dându-şi fiecare cu oul roşu peste obraz şi zicând: „Să fiu sănătos şi obrazul să-mi fie roşu ca oul; toţi să mă dorească şi să mă aştepte, aşa cum sunt aşteptate ouăle roşii de Paşti; să fiu iubit ca ouăle în zilele Paştilor”. Atunci când se dă cu banul pe faţă, se spune: „Să fiu mândru şi curat ca argintul. Iar fetele zic: „Să trec la joc din mână-n mână, ca şi banul”, „Să fiu uşoara ca şi cojile de ouă, care trec plutind pe apă”. În unele sate, în lighean se pune şi o crenguţă de busuioc, existând credinţa că, dacă te speli cu el, vei fi onorat ca busuiocul. Familia creştină se aşează apoi la masa pascală. După aceasta masă, capul familiei ciocneşte ouă cu soţia şi, la formula tradiţională „Hristos a Înviat!” adaugă: „Hai să ciocnim ouă, ca să ajungem şi la anul Paşti frumoase, iar după moarte să ne vedem iarăşi în ceruri!” Apoi ciocnesc şi ceilalţi membri ai familiei. De obicei, cinstea de a ciocni oul mai întâi revine celui mai în vârstă. Se crede că, făcând acest lucru, membrii familiei se vor vedea şi pe lumea cealaltă. După credinţa populară, e bine să ţii minte cu cine ai ciocnit oul prima dată, pentru că, dacă din întâmplare te rătăceşti printr-o pădure, doar trebuie să-ţi aminteşti cu cine ai ciocnit oul de Paşti şi imediat vei găsi drumul.
