“Imediat după Anul Nou 1981, procurorul Gavril Ambruş s-a prezentat la Procuratura judeţului Iaşi, a depus nota de transfer la secretariat şi a doua zi a fost pus «în pâine». Cei de la Iaşi ştiau câte ceva despre el, dar, cum moldovenii sunt primitori din fire, l-au întâmpinat cu braţele deschise. Procurorul Ionel Vâlcu, om cu experienţă în domeniu şi cu o bună parte din «şcoala vieţii», pe loc s-a hotărât să-şi ajute noul coleg să se instaleze. L-a prezentat unei prietene mai vechi, o femeie singură, pensionată medical, care locuia pe strada General Berthelot, numărul 12, în fosta casă parohială a bisericii «Patruzeci de sfinţi», unde slujise ca diacon, cu mulţi ani în urmă, Ion Creangă. Doamna Ana Botescu, foarte amabilă, le-a spus că din acel moment una dintre cele două camere mari ale casei sale este pusă la dispoziţia tovarăşului procuror de la Bucureşti, cu toate cele necesare şi că nu trebuie să-şi facă probleme în privinţa preţului găzduirii. Se vor înţelege cu siguranţă ulterior! De la Bucureşti, în afara unui geamantan burduşit cu tot felul de lucruri personale ponosite, nu a avut ce să care la Iaşi. Aşa că i-a prins foarte bine oferirea unei camere mobilate. Nu avea nevoie de nimic mai mult şi era mulţumit că avea parte de un cămin curat şi primitor, într-un loc liniştit şi nu departe de centrul oraşului. Încetul cu încetul şi-a dat seama că acest «surghiun» s-ar putea transforma într-o evadare din infernul care era Bucureştiul. La serviciu, colegii erau amabili şi colaborau foarte bine cu el. Drumul de la Procuratură până acasă era parcurs aproape în fiecare seară pe jos, la pas de plimbare, pentru că îi făcea o mare plăcere să se reculeagă păşind pe acele locuri încărcate de istorie: strada Ştefan cel Mare, Piaţa Unirii, strada Lăpuşneanu, «Fundaţia» dominată de Biblioteca Universităţii, având alături statuia lui Mihai Eminescu şi de mai noua Casă de Cultură a Studenţilor. Înainte de a începe să urce dealul Copoului, într-o magherniţă de lângă «Râpa galbenă», descoperise un bufet în care intra din când în când pentru «una mică», la «botul calului» şi nimic mai mult. Deocamdată, aceasta era pentru el o practică ce-l ajuta să se amăgească, sperând că aşa îşi va alunga singurătatea. Îl amuza faptul că pe la tejgheaua tradiţională se perindau tot felul de indivizi gălăgioşi, debitând avalanşe de expresii moldoveneşti, păstrând, totuşi, acel bun simţ caracteristic oamenilor de prin părţile locului. Dimineaţa pleca la serviciu cu tramvaiul şi nu cu autobuzul, tot din motive sentimentale, pe care-l lua din faţa Universităţii (la doi paşi de strada General Berthelot) şi din care cobora în staţia de la Palatul Culturii. Până în luna aprilie 1981, procurorul Ambruş a studiat un maldăr de dosare şi a reuşit să rezolve câteva: bătăi în locuri publice, furturi din bunurile C.A.P. -urilor, scandaluri de tot felul, spargeri de unităţi comerciale, sustrageri de bunuri şi materiale din întreprinderi etc. Într-una dintre zile, procurorul Ionel Vâlcu l-a prezentat pe cetăţeanul Ion Hoară din Răducăneni – Iaşi, care i s-a plâns că la data de 31 ianuarie 1981 a făcut o plângere adresată Procuraturii judeţene Iaşi, iar până în prezent nu a primit nici un răspuns. El cerea reluarea cercetărilor accidentului înfiorător petrecut în seara zilei de 5 septembrie 1967, accident în urma căruia tatăl său, Neculai Hoară, a murit la spitalul din Huşi din cauza unor arsuri de gradele I, II şi III pe optzeci la sută din suprafaţa corpului. Fiul considera că el fusese incendiat în mod intenţionat de către trei dintre persoanele cu care tatăl său se afla în seara respectivă la un pahar de vin în curtea unui cetăţean din satul Colţu – Cornii, comuna Grozeşti, judeţul Iaşi. A subliniat că nici un procuror nu a acceptat să dea curs cererii sale şi că toţi l-au sfătuit să renunţe pentru că este vorba despre un caz elucidat la vremea respectivă şi că este demult trecut în istorie. Procurorul Ambruş, impresionat de cazul prezentat de tânăr, a căutat cererea acestuia, a găsit-o înregistrată cu numărul 54 / C / 1981 şi, după ce a citit-o cu atenţie, a trecut-o la dosarele penale sub numărul 204 / B / 1981 din 4 aprilie 1981. I-a promis lui Ion Hoară că va prelua cazul. A doua zi, omul s-a prezentat cu mama sa, Silvia Hoară, domiciliată în Cozia – Iaşi şi sora decedatului, Elvira Balint, din Răducăneni. Ele au povestit în amănunt cum s-a petrecut tragicul eveniment şi i-au spus procurorului că în curând fratele soţului, adică cumnatul, respectiv fratele, Dumitru Hoară, care trăieşte în Cehoslovacia, se va prezenta cu câteva probe materiale pe care acesta le-a păstrat. Cu lacrimi în ochi l-au implorat să ancheteze şi să facă posibilă judecarea şi condamnarea vinovaţilor, ei fiind dispuşi să plătească oricât pentru aceasta. L-au asigurat că Dumitru Hoară va face totul pentru răzbunarea fratelui său! Intuind că rezolvarea acestui caz ar putea fi opera vieţii sale, «cântecul de lebădă» al carierei sale de magistrat, că ar deveni celebru, procurorul criminalist Gavril Ambruş s-a hotărât să se apuce de treabă, pentru că era nevoie de întocmirea unui dosar «beton» care să stea la baza unui rechizitoriu zdrobitor pentru cei trei acuzaţi: Neculai Apopei, Grigore Arvinte şi Constantin Bălan.
Mihai AGAPE
Notă: Cartea “Eşecul fatidic” este ediţia a doua, adăugită şi revăzută, a romanului “Lampa care întinde morţii prada”.
