Ca să fii pirotehnist îţi trebuie o doză „acceptabilă” de nebunie. Aşa crede plutonierul adjutant şef Costel Chertic, şeful echipei de „colecţionari de bombe” din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Neamţ. Aşa gândesc şi cei trei colegi ai săi, care-şi riscă viaţa – pe bază de semnătură personală – cam de 80-90 de ori pe an. La fiecare misiune se pune mare accent pe instructajul de protecţie a muncii, pe atenţie, pe fiecare pas care trebuie făcut. O sumedenie de reguli trebuie respectate cu stricteţe pentru ca toată lumea să fie în bună stare după o misiune de asanare sau una de distrugere a muniţiei. Aceleaşi reguli, rezumate prozaic şi le aminteşte un pirotehnist de pe vremea când era militar-genist: „Ni se spunea scurt: aveţi grijă cum umblaţi că altfel vă faceţi mutaţie definitivă în garsoniera cu uşa în tavan!”.
„Ăia care spun că nu le este frică sunt mincinoşi!”, spune ferm Costel Chertic. „Normal că ţi-e frică, dar dacă respecţi regulile, teoretic nu păţeşti nimic. În momentul în care suntem anunţaţi că s-a descoperit un element de muniţie, primul lucru pe care îl facem este instructajul, după care semnăm de luare la cunoştinţă şi plecăm. În principiu, până ajungem acolo, zona trebuie să fie asigurată deja, iar cetăţenii care vor «să se uite de curiozitate» – îndepărtaţi. Noi studiem elementul de muniţie – şi stabilim dacă are focos şi dacă a fost trecut prin gura de foc – după care îl aşezăm în lada cu nisip din autospecială, transversal faţă de direcţia de deplasare, şi îl ducem la depozitul nostru, care este situat în afara oraşului Piatra Neamţ, într-o zonă în care nu pune în pericol pe nimeni. După ce adunăm o anumită cantitate de muniţie, pregătim misiunea de distrugere”.
Lucrările începute deja pentru depozitul de gunoi de la Girov au scos comuna de pe harta localităţilor unde se pot amenaja poligoane de distrugere a muniţiei. Au mai rămas doar câteva localităţi care au zone izolate, unde nu e pericol la detonare: Dochia, Dragomireşti, Dulceşti, Bârgăuani, Ruginoasa şi Vânători. Bomba de aviaţie, descoperită pe 4 mai în Lunca Moldovei, la Păstrăveni, va fi distrusă la Dragomireşti, de exemplu. Pregătirea locului se face minuţios. Se montează panourile care avertizează că accesul este interzis, se delimitează perimetrul cu steguleţe, se distribuie punctele de pază, se sapă groapa adâncă de 2 metri, în care se aşează muniţia pentru distrugere. Nimeni nu mişcă mai departe fără un alt instructaj, făcut de data asta pentru poliţiştii din localitate – care asistă la operaţiune, şi pentru echipajul SMURD. Apoi, pirotehniştii aşează proiectilele în groapă, le „învelesc” în trotil, aşează capsele pe calupuri şi fac legăturile prin cabluri, după care dau pământul înapoi în groapă. Apoi toţi se retrag şi rămâne pe „front” doar cel care iniţiază explozia – de regulă şeful echipei. Urmează o nouă verificare a poziţiei tuturor, comunicarea cu cei de la posturile de pază, după care se aude comanda de dare a focului. Schijele se adună cu mâinile goale, imediat după explozie, când sunt calde încă. Evident că, având doza de nebunie la purtător, pirotehniştii nu au ratat ocazia de a se semna cu toţii pe o schijă mai „sănătoasă”, pe care o păstrează ca amintire.
Trotilul – cel mai bun colorant pentru lână
Acum 20-30 de ani în judeţul Neamţ erau bătrâni – foşti genişti în război, mai prin toate localităţile. Ştiau cum să scoată trotilul din bombe şi-l foloseau, cu succes, în gospodărie. Femeile jurau că nu există colorant mai bun pentru lână decât trotilul fiert la foc mic, din care scoteau un galben-auriu absolut superb. Diferenţa este că geniştii cu experienţă chiar ştiau ce fac, iar cetăţenii „pricepuţi” din zilele noastre, care se cred calificaţi doar pentru că au făcut armata, riscă prosteşte „cântărind” la mână proiectilele, cu mişcări de artişti de circ.
„Elanul unor astfel de oameni trebuie retezat din faşă şi, la fiecare misiune, le explicăm cât este de periculoasă curiozitatea lor”, spune Costel Chertic. „Unii nu cred şi atunci le dăm exemple concrete: un cioban din Farcaşa care a murit în 2005, încercând să desfacă o grenadă, şi o familie din Ion Creangă care a avut trei generaţii la rând mutilate de proiectile. Culmea este că, în 2011, au fost văzuţi tot la Ion Creangă nişte copii care loveau cu pietre un element de muniţie. Unul din ei era din familia cu trei generaţii de mutilaţi. Dacă se întâmpla vreo explozie ar fi fost a patra. Cum să nu te întrebi dacă nu e vreun blestem”.
Deşi este printre primele 10 judeţe din ţară ca „recoltă” de bombe, Neamţul – brăzdat de numeroase foste linii de front nu are dotări pe măsura descoperirilor. Pirotehniştii nu stau bine nici la echipamentul de protecţie, nici la autospeciala de transportat proiectile. Maşina e una obişnuită, dar adaptată tipului de misiune pe care îl are, în sensul că i s-a montat o ladă din tablă, căptuşită cu scândură groasă şi completată cu un strat de 20 cm de nisip. O autospecială cu dotare pirotehnică ajunge cam la 200.000 de euro, iar un robot care ridică bombele – cum are ISU Braşov, de exemplu – costă 30.000 de euro. La ISU Neamţ, rolul de robot este împărţit, echitabil, între cei 4 pirotehnişti care ştiu foarte bine că, în meseria lor, nu pot greşi decât o dată. Ultima!
Cristina MIRCEA
