* interviu cu academicianul Solomon Marcus, în exclusivitate pentru ziarul “Ceahlăul”, marcă înregistrată
Savantul Solomon Marcus s-a născut la 1 martie 1925 (iată că peste câteva zile va împlini 89 de ani!), la Bacău, iar după absolvirea studiilor liceale în orașul natal, a urmat cursurile Facultății de Matematică din cadrul Universității București. A obținut ulterior titlurile științifice de doctor în matematică și doctor docent. După absolvirea facultății, a predat ca profesor la Facultatea de Matematică din cadrul Universității București. Este autor a numeroase studii interdisciplinare, de cărți ce privesc utilizarea matematicii în lingvistică, în analiza teatrală, în științele naturale și sociale s.a. Cărțile sale au fost traduse în multe țări ale lumii. A publicat peste 50 de volume în România și care au fost traduse în mai multe limbi din Europa și nu numai și mii de articole în reviste științifice sau de specialitate. Opera sa a fost citată de peste 1000 de autori. Din 1993 devine membru corespondent al Academiei Române, iar din 2001 membru titular. Deși domeniul principal al cercetărilor sale a fost analiza matematică, matematica și lingvistica computațională, a publicat numeroase cărți și articole pe diferite subiecte culturale, din poetică, lingvistică, semiotică, filosofie, sau istoria științei și a educației. (Nicolae SAVA)
– Domnule profesor, vorbeam în episodul trecut al interviului nostru despre matematica din şcolile româneşti de acum. Afirmaţi atunci că dacă matematica şcolară va continua să fie una exclusiv instrumentală, ea ratează miza ei culturală, miza ei spirituală, cea estetică. Nu aţi încercat să influenţaţi autorii de manuale pentru a-şi schimba optica? În fond, de aici pleacă totul, aş zice.
– Păi, dar asta fac. Lupta mea pentru promovarea unei noi mentalităţi a început în urmă cu 60 de ani. Ba chiar mai mult de 60 de ani, pentru că am început-o în a doua jumătate a deceniului anilor 50. Prin anii 1955-1956, deja publicam articole în acest sens. Dacă luaţi revista „Gazeta matematică” din acea perioadă găsiţi articolele mele în legătură cu predarea matematicii. Câţi ani sunt din 55 până acum ?
– Păi, aproape vreo 60 de ani, cum aţi zis…
– Da, deci tot asta fac de atunci. Şi aceste scrieri ale mele le adun în cărţi cu titlul „Răni deschise”. Au apărut până acum trei volume. Sper să apară volumul IV, la sfîrşitul acestui an (2014 n.n.) şi aşa mai departe. De asemenea, prin cartea „Paradigme universale” tot asta fac. Şi, cred, am reuşit să contaminez un anumit public. Dar n-am reuşit să schimb mentalitatea oficială, adică politica programelor şcolare, politica manualelor etc. Pentru că, ştiţi şi dumneavoastră, nu există o instituţie mai conservatoare decât învăţământul. Învăţământul se schimbă foarte greu. Dar nu numai la noi, în toată lumea-i aşa. Vă dau un exemplu: de pildă, toate înnoirile astea pe care le-a adus mijlocul secolului al XIX-lea, când s-au pus bazele analizei matematice, au avut nevoie de 100 de ani ca să pătrundă în învăţământul universitar. Şi asta chiar în Franţa. Până spre anii celui de-al Doilea Război Mondial, aceste idei noi nu pătrunseseră încă în învăţământ. Asta este, învăţământul este o instituţie foarte conservatoare. Iar acum, faţă de viteza pe care a căpătat-o viaţa socială, acest conservatorism este catastrofal.
– Să înţeleg că nu aţi reuşit să-i convingeţi…
– Nu, nu, domnule, nu, aici nu se poate răspunde cu da sau nu. Am reuşit să contaminez o mare parte a publicului, a elevilor, a profesorilor, a oamenilor de cultură. Dacă eraţi ieri cu noi puteaţi vedea la Universitatea din Bacău, unde am susţinut o conferinţă, un amfiteatru foarte plin care m-a aclamat în picioare. Eu primesc tot timpul mesaje electronice de la copii care îndrăgesc aceste idei şi-mi dau dreptate. Deci nu se poate spune că ideile mele nu prind la public…
– Ultima oară când ne-am întâlnit v-am văzut la Zilele „Convorbiri literare”, unde aţi susţinut o foarte interesantă conferinţă în aula elegantă de la Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi.
– Da, şi conferinţa aceea a şi fost publicată, chiar în „Convorbiri literare”, tot despre educaţie. Dar public regulat articole pe teme de educaţie în „Tribuna învăţământului”.
– Vorbiţi-ne, vă rog, ceva despre semiotică. E un domeniu de care v-aţi ocupat mult.
– Da, am fost timp de zece ani, vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Semiotică. Semiotica este studiul semnelor, al modului în care ele se nasc şi acţionează în viaţa noastră, semne de tot felul. Cuvintele sunt şi ele un caz particular de semne, dar gesturile, privirea, toate sunt semne vizuale, acustice. Cum spunea unul din întemeietorii semioticii, universul este impregnat de semne. Adică ce înseamnă asta? Înseamnă că orice obiect din lumea asta are un potenţial semiotic, în sensul că el poate să devină semn în măsura în care semnifică ceva, adică trimite la altceva decât el însuşi. Iar Umberto Eco, unul din marii semioticieni a spus: un semn este ceva care trimite la altceva. Sau, dacă vreţi, o prezenţă care trimite la o absenţă; adică la ceva care-i absent material dar e prezent într-o formă imaginativă. Semiotica este foarte importantă pentru că, nu vedeţi şi acum?, de la evenimentele din 1989, toată lumea se întreba, în orice citeai sau auzeai, ce vrea să spună asta? Adică porneai de la premisa că oamenii declară ceva pentru ca tu să înţelegi altceva. Şi acum în mare măsură – nu vedeţi? – la toate gesturile oamenilor politici lumea se întreabă: ce ascunde chestia asta, oare unde bate?
