“Eminule, când vii să te revăd, să te mai pup, să te mai cănăjesc şi apoi să te mai mângâi”
Ieri s-au împlinit 164 de ani de la naşterea celei care a fost Veronica Micle, (n. Câmpeanu, la 22 aprilie 1850, Năsăud; d. 3 august 1889, Văratec), poetă română, dar fiind mai cunoscută publicului datorită iubirii care a legat-o de Mihai Eminescu. Tatăl ei, Ilie Câmpeanu, a murit înainte de naşterea fiicei sale, iar mama, Ana, s-a mutat în 1850, împreună cu cei doi copii, la Târgu Neamţ. Fratele Radu moare nu mult după aceea. În 1852 se mută la Iaşi. După cursurile primare Veronica se înscrie la Şcoala Centrală de fete pe care o absolvă în 1863 cu calificativul „eminent”. La examenul de absolvire din comisie făceau parte, printre alţii, Titu Maiorescu şi Ştefan Micle, viitorul ei soţ, atunci în vârstă de 43 de ani. La 7 august 1864 are loc căsătoria Veronicăi cu Ştefan Micle, oficiată la Biserica Bob din Cluj. La data căsătoriei Ştefan Micle era profesor universitar, iar mai târziu a devenit rector al Universităţii din Iaşi. În anii 1864 şi 1865 Veronica participă, în calitate de martor, la procesul intentat de câţiva membri ai fracţiunii politice liberale lui Titu Maiorescu, pe atunci profesor de gramatică şi pedagogie la Şcoala Centrală de fete şi preşedinte al Comitetului de inspecţiune şcolar. I se impută „fapte scandaloase, ba chiar şi romanse întregi”. Titu Maiorescu este în cele din urmă achitat, dar postura Veronicăi de martor al acuzării nu va fi uitată cu uşurinţă. În anul 1866 se naşte primul copil al soţilor Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greiere”, iar în 1868 se naşte Virginia Livia, alintată „Fluture”. În 1869 contribuie la înfiinţarea şi bunul mers al unei şcoli profesionale de fete, se implică în îndrumarea unor şcoli de fete din Iaşi şi începe să fie activă în viaţa literară.
În primăvara anului 1872 face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu. Tot în 1872 debutează în revista “Noul curier român” cu două scrieri în proză. La 1 septembrie 1874 Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Va locui în Iaşi până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relaţie tumultoasă. În 1875 Ştefan Micle e îndepărtat de la conducerea Universităţii şi numit director al Şcolii de Arte şi Meserii, în localul căreia s-a mutat împreună cu familia. În timpul Războiului de Independenţă a fost soră de caritate, a făcut parte din „Comitetul central pentru ajutorul oastaşilor români răniţi” şi i-a ajutat cu bani pe invalizi să se întoarcă pe la casele lor. La 4 august 1879 moare soţul ei, Ştefan Micle.
Urmează un lung şir de demersuri pe lângă oamenii politici ai vremii pentru a i se asigura, ei si fetelor ei, o pensie de urmaş (în ciuda promisiunilor, nici în 1883 forurile legiuitoare nu aprobaseră pensia). Rămasă văduvă Veronica reia legătura cu Eminescu. Cei doi încearcă, fără să reuşească, să-şi întemeieze o familie. În 1886 Veronica locuieşte la Bucureşti, la fiica sa, Valeria, studentă la Conservatorul din Bucureşti. Cealaltă fiică îmbrăţişează cariera tatălui său şi devine profesoară de fizică. Veronica donează casa din Târgu Neamţ, moştenită de la mama ei, Mănăstirii Văratec. La 3 august 1889 se sinucide cu arsenic la Mănăstirea Văratec. Prin bunăvoinţa d-nei Cristina Zarifopol-Illias şi a editurii ieşene Polirom, în anul 2000 a apărut volumul intitulat “Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondenţă inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle”. Publicăm doar două din scrisorile Veronicăi către Eminescu. (N. SAVA)
Miţule Băet iubit şi drăgălaş,
Azi ţi-am mai scris o scrisoare, neştiind că voi primi un răspuns de la tine, tu iară începi cu gelozia ta tradiţională şi de tristă amintire. Bine Miţule, nu recunoşti tu că hachiţele cochetăriei mele e o consecvenţă naturală şi e mai mult o compensaţie şi mai bine zicând un cer mai senin după o lungă suferinţă fizică şi sufletească care am avut-o toată iarna şi iţi spun drept mai umplu pustiul vieţii care-l (text lipsă) dar o niţică cochetărie dă-mi voie să o practichez, e ceva atât de înnăscut în mine şi care nu e deloc afectat. Cu aceasta te sărut, te pup Miguel, Miguel şi te rog să-mi scrii că de nu e poznă mare, mă fac şi mai cochetă par desespoir, Miţule sunt adevărat puţin cam veselă, îmi pare că am născut din nou! Te pup, te sărut dulcele meu amant şi fiitor bărbăţel. Veronica, 15 Martie 1880.
Eminul meu iubit,
Mă grăbesc a răspunde seninei şi amoroasei tale scrisori din 16 Martie; după cum vei fi văzut desigur din a doua scrisoare a mea din 15, am primit scrisoarea ta plină de gelozie la care am şi răspuns. Pe la Iaşi, scumpul meu Tropoţel, am avut câteva zile de toată frumuseţa, zile senine şi calde şi cu miros de primăvară. Am fost la discursul lui Maiorescu, a vorbit foarte bine – numai după mine a dezvoltat foarte puţin “Dezvoltarea pasiunilor”. Discursul lui s-a învârtit mai mult asupra consecvenţelor lor decât asupra lor înşile. Şi mi-am zis: de-ar fi el măcar un sfert consecvent spuselor sale, ce bine ar fi. A fost un public nebun la prelegerea lui.
Miţicule mai vorbeşte te rog cu Conta şi cu alţi deputaţi, doar, doar, vor face să vină în cameră şi petiţiunea mea, să-mi ieu o grijă, să ştiu cum stau, să ştiu ce drum s-apuc, căci cel pe care merg e foarte greu. Eminule, când vii să te revăd, să te mai pup, să te mai cănăjesc şi apoi să te mai mângâi, şi să-ţi cer iertare frumuşel şi apoi într-o lungă şi dulce sărutare să se uite toate relele. Când? Miţule când ai putea să vii la Iaşi să fim împreună ce bine ar fi! Dar tu nicând nu te gândeşti la aşa ceva, vălmăşagul Bucureştilor îţi răpeşte dorul de mine, viaţa ta e plină şi nu simte trebuinţa prezenţei mele, totuşi te pup şi te răspup şi te îmbrăţisez doucement et gentilement. Toute a toi Veronica, 19 Martie 1880 Iaşi.
