Pe Messenger, de la 5.000 de kilometri…

(…)

– Ei…  ne luptăm şi noi cu tot felul de averse, mai de la Dumnezeu ori de la natură, mai de la oameni, ba şi cu o caniculă cum n-a mai fost. Mă mai răcoresc la gândul că o colegă de demult m-a invitat în Italia, într-o zonă splendidă, pe marginea unui lac. Mai că mă bate gândul la o călătorie prin afară, de care, cinstit vorbind, nu m-am prea bucurat.

– Frumos din partea ei, tată. Dar… dacă te porneşti la drum, cum te-aş sfătui, vezi să fii pregătit… să te asigură că-ţi poţi plăti hotelul şi alte cheltuieli…  Aşa-mi ciripesc mie nişte păsărele.

– Dragule, nu-mi place cum gândeşti şi ce spui. Şi zău că nu pentru mine, ci doar pentru sufletul tău. Nu este nici tonic, nici optimist să te consideri înconjurat numai de oa­meni lipsiţi de omenie, care au uitat ce se cheamă „ospitalitatea“, să trăieşti doar cu grija că în orice moment careva îţi trage una în cap sau te muşcă. Îţi strici inima şi tot tu suferi.

– Tată, ce-ţi spun eu ţi s-a întâmplat în nouă cazuri din zece. Şi mai cred că, de fapt…,  nu vrei să recunoşti o realitate tot mai evidentă. Nu dumneata mi-ai povestit de nu ştiu care coleg din altă ţară care ţi-a oferit un pumn de pixuri luate de pe la congrese, după ce ţi-a arătat splendidele lui colecţii de ceasuri de mână şi de ambarcaţii ? Ai uitat de celălalt, care te ruga să mai întârzii câteva zile în vila lui de pe marginea nu ştiu cărui lac din Alpi, cu condiţia să „scapi“ de însoţitoarea cu care veneai de la Paris, în aceeaşi maşină?

– Dar…

– Ori de cel care te învestise ca „omul lui“ pentru nu ştiu ce planuri măreţe, care aveau să capoteze la primul prag ? Mai am exemple, din cele pe care le ştiu eu, başca cele pe care le-ai trăit din prima.

– Numai că…

– La vârsta matale, ar trebui să ştii că ceea ce numeam altădată altruism sau idealism a cam dispărut şi este mai actuală «agenda ascunsă» (chiar îmi place conceptul!) indiferent de valoarea relaţiilor. Ce să-ţi mai spun eu de prietenul D., care plângea ca un copil când ple­cam în străinătate, convins că n-o să mă mai vadă sau de M. cu care ne aveam ca fraţii? Atunci unde naiba sunt exemplele alea care creează regula? Că eu unul (să mor dacă mint) nu m-am prea împiedicat de ele. Chiar niciodată!

– Vezi tu…

– Tot nu-ţi ajunge? Ticăloşia a devenit moneda de schimb şi nu ones­titatea sau buna­credinţă. Regula aparţine ticăloşiei în formele ei foarte subtile şi nu dovezilor de altruism sau bun-simţ. „Universul“ e mereu şi mereu mai egocentric şi se supune regulilor acestui sistem. Când cauţi „desăvârşirea“ într-un domeniu, e doar manifestarea nevoii de autoevaluare şi exacerbare a egoului, nu de altceva. În esenţă, egoismul şi satisfacerea primară a nevoii de „validare“ personală primează peste tot şi în toate…

– Dar …

– Da, admit, manifestările sunt într-o diversitate egală cu numărul muri­torilor, dar asta nu schimbă nimic din poveste. Mai vrei ?

– Nu…  ce să mai…

– Ascultă la mine. Cu italianca… Salvează mesajul meu pe o hârtie şi pune-l unde­va la loc sigur, la păstrare… S-ar putea ca odată să te invit să-l citim împreună…

(…)

Bietul de mine, unde să mai pot scoate un cuvânt, faţă de avalanşa de certitudini cu care feciorul mă potopea, ca pe unul de… modă veche.

Chiar aşa, să nu trăiesc cu grija că în orice moment îmi dă careva cu ceva în cap…?!

… Într-o seară, era întuneric, strada pustie dar bine luminată, mă întorceam dintr-o vizită. Mai aveam de urcat câteva trepte şi de parcurs cinci ori şase metri până la intrarea în bloc.

Spre mine s-a îndreptat, în goana mare, un băietan de nouă-zece ani, speriat nevoie mare : «nene, nene, uite, băiatul ăla aleargă după mine… să mă bată». Într-adevăr, de noi s-a apropiat un băiat mai mare, cu aer relativ agresiv, dar tăcut. M-am interpus între cei doi şi m-am răstit la bătăuş: «Ce-ai cu el, măi, ce ţi-a făcut ? Nu puteţi să vă înţelegeţi ca doi băieţi civilizaţi?» E drept că presupusul agresor n-a mai înaintat, în vreme ce am simţit că puştiul şi-a pus capul pe pieptul meu, într-un gest plin de tandreţe. Fire sensibilă, am şi judecat: «uite, domnule, bietul copil, ce înseamnă să te simţi ocrotit !».

Conflictul s-a stins, agresorul a dat colţul după bloc, băietanul a plecat şi el, în scurt: «mulţumesc, nenea !».

Am parcurs cei câţiva metri până la uşa blocului şi chiar în momentul în care băgam cheia în broască, a venit în goana marea un al treilea băiat, care mi-a întins un portmoneu : «nenea, v-a căzut din buzunar». Şi a plecat în goana mare.

Am rămas perplex: aveam în mână chiar portmoneul meu. Gestul de tandreţe (ai îmbătrânit degeaba, omule!) nu însemnase decât mâna băgată în buzunarul interior, de la piept, şi sub­tili­zarea… portmenului.

Mi-am făcut cruce, am avut în minte desfăşurarea întregului demers de refacere a docu­men­telor personale şi… cu mare atenţie am deschis portmoneul: minune ! Nu lipsea nimic. Cartea de identitate, permisul de conducere, talonul maşinii şi două carduri erau la locul lor.

A fost momentul să-mi fac din nou cruce, ba să trimit un gând de recunoştinţă celor care mă tâlhăriseră după un scenariu bine pus la punct. Îmi fac şi acum cruce, fără să pot cuprinde miezul faptelor. Era evident că erau în căutare de bani. N-au găsit ? Puteau, foarte bine, să arunce corpul delict în lăzile de gunoi pe lângă care au trecut sau undeva pe stradă ? De ce au riscat să dea ochii cu mine, restituindu-mi lucrul furat

Cine ar putea desluşi cheia evenimentului ?!?

(…)

Ce puteam să fac ? M-am dus în birou, mi-a amintit de spusele feciorului, şi am notat  pe o hârtie povestea cu invitaţia în străinătate. Cine ştie de parte cui era dreptatea?!?

Virgil RĂZEŞU