Joi s-au împlinit 218 ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Paisie Velicicovschi, cel care a dat naştere mişcării de reînnoire monahală în mănăstirile românesti, cel care a redescoperit şi a pus în circulaţie Filocalia şi a iniţiat practicarea „Rugăciunii inimii”. Despre Sfântul Paisie Velicicovschi au povestit ucenicii lui, dar există şi o autobiografie.
S-a născut în Ucraina, la Poltava, la 21 decembrie 1722, primind la botez numele Petru. Tatăl sau, Ioan Velicicovschi, era protopop al Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ de aici. Mama sa, Irina, era o femeie credincioasă, călugărindu-se mai târziu, cu numele Iuliana, la Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului“ din apropiere. Deşi a avut 11 fraţi, au murit cu toţii înainte de a împlini 20 de ani. A rămas orfan de tată la vârsta de 4 ani, fiind învăţat să scrie de către mama sa şi un frate mai mare, preotul Ioan. Între anii 1735-1739, a urmat cursurile Academiei duhovniceşti din Kiev, însă a rămas dezamăgit de accentul prea mare pus pe scolastică, în detrimentul literaturii ascetice. Ia hotărârea de a se călugări, dar primele mănăstiri în care a intrat, Liubetk şi Medvedovschi, i-au rezervat două experienţe amare.
Întorcându-se la Lavra Pecerska din Kiev, Petru, devenit rasoforul Platon, a decis, împreună cu un prieten, Alexie, să plece în Ţările Române, întrucât auzise despre călugării îmbunătăţiţi de aici. După doi ani, s-a mutat la schitul Cârnul, aflat sub povăţuirea spirituală a aceluiaşi Vasile. În anul 1746, ascultând un gând mai vechi, a plecat cu mai mulţi călugări în Muntele Athos, stabilindu-se la schitul Kyparis. Neavând o mănăstire proprie, Paisie, împreună cu 64 de călugări, a hotărât, dupa 17 ani de vieţuire în Sfântul Munte, să se întoarcă în Moldova, devenind stareţ la Dragomirna, Secu şi apoi la Neamţ.
În 1763 a ajuns în Ţara Românească, oprindu-se la schitul Vărzăresti din părţile Buzăului. Cerând mitropolitului o mănăstire, a fost refuzat, astfel încât s-a îndreptat spre Moldova. Mitropolitul Gavriil Calimachi, cu acordul domnitorului, l-a numit stareţ la Dragomirna. Stareţul Paisie a rămas aici din 1763 până în 1775, când, din cauza ocupaţiei austriece, s-a retras, împreună cu alţi 200 de călugări, la Mănăstirea Secu, rămânând aici până în 1779. Întrucât numărul călugărilor a crescut foarte mult, s-a mutat în mai spaţioasa Mănăstire Neamţ. Aici, stareţul Paisie a reluat activităţile sale, în special activitatea literară, aducându-le la maturitate. De altfel, perioada de maximă înflorire a vieţii sale o constituie şederea la Neamţ. Şcolilor de traducători şi copişti de la Dragomirna şi Secu le-a urmat cea de la Neamţ, în care a revizuit traducerile anterioare din Filocalie. Traducerea sa în slavonă a văzut lumina tiparului în 1793, la Petersburg, sub numele „Dobrotoliubie“. Manuscrisele în română, în număr de peste 300, însumând peste 1000 de pagini de texte selectate din peste 20 de Sfinţi Părinţi, au fost folosite şi de Părintele Dumitru Staniloae în traducerea Filocaliilor. În timpul stăreţiei sale, Neamţul a devenit centrul monahismului ortodox, şcoală de viaţă isihastă şi academie duhovnicească pentru întreg Răsăritul ortodox. Arhiepiscopul Ambrozie al Poltavei, locţiitor al scaunului mitropolitan de la Iaşi, l-a ridicat, în 1790, la rangul de arhimandrit. Figură remarcabilă a Bisericii răsăritene, iubit în aceeasi măsură de monahi şi de credincioşi, cărora le deschisese drumul spre literatura patristică, stareţul Paisie a trecut la Domnul la 15 noiembrie 1794, fiind înmormântat în biserica mare a mănăstirii. În 1988, a fost canonizat de Patriarhia Moscovei. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea sa în şedinţele din 20 -21 iunie 1992. Proclamarea oficială a avut loc la 15 noiembrie 1994, la două sute de ani de la trecerea sa la cele veşnice.
