S-a născut în Ucraina, la Poltava, la 21 decembrie 1722, primind la botez numele Petru. A rămas orfan de tată la vârsta de 4 ani, fiind învăţat să scrie de către mama sa şi un frate mai mare, preotul Ioan. Între anii 1735-1739, a urmat cursurile Academiei duhovniceşti din Kiev. Ia hotărârea de a se călugări, dar primele mănăstiri în care a intrat, Liubetk şi Medvedovschi, i-au rezervat două experienţe amare. Întorcându-se la Lavra Pecerska din Kiev, Petru, devenit rasoforul Platon, a decis, împreună cu un prieten, Alexie, să plece în Ţările Române, întrucât auzise despre călugării îmbunătăţiţi de aici. În anul 1743, s-a stabilit la schitul Trăisteni, după o scurtă oprire la schitul Dălhăuţi. Aici l-a cunoscut pe marele său povăţuitor, stareţul Vasile de la Poiana Mărului.
După doi ani, s-a mutat la schitul Cârnul, aflat sub povăţuirea spirituală a aceluiaşi Vasile. În anul 1746, ascultând un gând mai vechi, a plecat cu mai mulţi călugări în Muntele Athos, stabilindu-se la schitul Kyparis. Negăsind un duhovnic pe măsură, s-a retras în singurătate. În 1750, a venit în Muntele Athos şi povăţuitorul său, Vasile, care l-a sfătuit să nu stea singur, ci impreună cu doi-trei fraţi. Astfel, a pus bazele unei mici obşti româneşti, iar el este călugărit de Vasile cu numele Paisie. În 1758, înmulţindu-se numărul fraţilor, s-a mutat la schitul Sf. Ilie, Paisie fiind hirotonit ieromonah. Neavând o mănăstire proprie, Paisie, împreună cu 64 de călugări, a hotărât, dupa 17 ani de vieţuire în Sfântul Munte, să se întoarcă în Moldova, devenind stareţ la Dragomirna, Secu şi apoi Neamţ.
În 1763 a ajuns în Ţara Românească, oprindu-se la schitul Vărzăresti din părţile Buzăului. Cerând mitropolitului o mănăstire, a fost refuzat, astfel încât s-a îndreptat spre Moldova. Mitropolitul Gavriil Calimachi, cu acordul domnitorului, l-a numit stareţ la Dragomirna. Stareţul Paisie a rămas aici din 1763 până în 1775, când, datorită ocupaţiei austriece, s-a retras, împreună cu alţi 200 de călugări, la Mănăstirea Secu, rămânând aici până în 1779. Întrucât numărul călugărilor a crescut foarte mult, s-a mutat în mai spaţioasa Mănăstire Neamţ. Aici, stareţul Paisie a reluat activităţile sale, în special activitatea literară, aducându-le la maturitate. Figură remarcabilă a Bisericii răsăritene, iubit în aceeasi măsură de monahi şi de credincioşi, cărora le deschisese drumul spre literatura patristică, stareţul Paisie a trecut la Domnul la 15 noiembrie 1794, fiind înmormântat în biserica mare a mănăstirii. În 1988, a fost canonizat de Patriarhia Moscovei. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea sa în şedinţele din 20-21 iunie 1992. Proclamarea oficială a avut loc la 15 noiembrie 1994, la 200 de ani de la trecerea sa la cele veşnice.
