* “Handbalul în Ducat se face cu amatori, dar modul în care se face este extrem de profesionist”.
Valorosul tehnician, Otto Heel, a câştigat pentru a patra oară, Cupa Luxemburgului, cu Handball Esch, finalista Challenge Cup din 2013. Elevii săi au dispus în finală cu 26-25 de HC Kaerjeng. În campionat, Handball Esch s-a clasat pe locul al doilea, după ce a cedat la mare luptă dobândirea cununii cu lauri. Însoţit în Marele Ducat de soţia sa, profesoara Viorica Heel şi de nepotul Alexandru Ene (6 ani, practică handbalul la grupa cea mai mică), băiatul fiicei mari, Lieselotte, reputatul profesor mai are contract cu gruparea luxemburgheză până în 2016. A mai pregătit echipa din Esch între anii 1999 şi 2005, când a cucerit trei titluri şi trei cupe ale Luxemburgului. Ocupă funcţia de director tehnic, post care presupune coordonarea activităţii tuturor antrenorilor şi stabilirea concepţiei de joc la toate eşaloanele.
– Un nou trofeu cucerit la revenirea în Luxemburg. Aţi învins viitoarea campioană, la limită, cu 26-25.
– Da. A fost o partidă palpitantă cu dese răsturnări de scor. Am avut două goluri avantaj pe final, ei au avut ultimul atac, au marcat, dar n-a mai contat. Am câştigat la limită. Ca echipă ne-am manifestat mai uniţi. Coeziunea grupului a dus la câştigarea acestui trofeu. S-a jucat în sala mare din oraş, “Coque”, un modern complex sportiv, la care au asistat 2.500 de spectatori. Finala Cupei Luxemburgului se dispută la toate nivelurile, de la copii şi până la seniori. Este o sărbătoare a handbalului din Marele Ducat. Clubul nostru a mai câştigat acest trofeu şi la U 12 ani, U 14 ani şi a fost finalist la U 17. Adversara a avut 7 jucători străini în lot, dintre care 3 internaţionali ai Italiei, Greciei şi Macedoniei. Arma noastră principală a fost apărarea avansată.
– Cum aţi regăsit echipa?
– Juniorii pe care i-am pregătit acum 9 ani sunt actualii seniori ai echipei. Semifinalista Challenge Cup a pierdut 3 jucători la sfârşitul sezonului trecut. În acestă stagiune, practic, am jucat într-o nouă formulă de echipă. Am avut şi un sârb în lot care n-a fost prea convingător, a avut contract un an şi a plecat.
– În campionat s-au dat lupte grele.
– Titlul naţional este decis de play-off. 6 echipe luptă în ultima fază de-a lungul a 10 partide. Conform regulamentului, s-a intrat cu un punctaveraj înjumătăţit după disputarea primei faze (tur+retur), 4 dintre echipe pornind cu şanse egale. Campionatul a fost deosebit de echilibrat, câştigătoarea fiind cunoscută după ultima confruntare a sezonului. Am intrat în play-off cu un handicap de 3 puncte, de pe locul al 4-lea. După 4 meciuri disputate în play-off, eram pe primul loc, cu două puncte avans. Din păcate, am pierdut un meci uşor acasă, cu Dudelange şi au trecut aceşti jucători pe primul loc. În meciul decisiv cu HC Kaerjeng, acasă la noi, am terminat, 30-30 şi, deşi, ne-am aflat la egalitate de puncte, am pierdut titlul din cauza faptului că ei au avut în prima parte a sezonului două viictorii în faţa noastră.
– Cum este organizat handbalul la Esch?
– Echipele sunt cuprinse într-un sistem competiţional ordonat. Avem stabilitate la prima echipă, iar la a doua promovăm tineri de perspectivă. Facem câte 4 antrenamente pe săptămână, iar jucători mai au câte două-trei şedinţe de individualizare. Toată lumea este preocupată să creeze un climat plăcut pentru practicarea handbalului. De obicei, la meciurile noastre asistă în jur de 600 de spectatori. Jucătorii merg zilnic la serviciu. Sunt elevi, studenţi asistenţi sociali, avocaţi, informaticieni, funcţionari publici. La meciuri vine şi ministrul de interne. Oricum, interesul organelor locale este mare. Avem un comitet de conducere format din 12 persoane, comitet care munceşte mult pentru bunul mers al clubului. Totodată, desfăşurăm şi o activitate intensă cu părinţii.
– Ce mai fac foştii dv. elevi, Adrian Ştot şi Cătălin Mitrea?
– Adrian Ştot, după cum ştiţi, este antrenorul naţionalei de seniori. Şi echipa de juniori este coordonată tot de el. Juniori sunt adunaţi la fel ca într-un liceu cu program sportiv, cum e în România. Trebuie să fie şi foarte buni la carte, este o cerinţă indispensabilă. Cei mai buni profesori din Luxemburg vin să predea la acest liceu. Cătălin Mitrea se ocupă cu pregătirea portarilor la Esch. Fiul său, Dimitri, în vârstă de 14 ani, se anunţă un mare jucător. Este stângaci, măsoară 1,80 m, promite mult. Vede foarte bine jocul în teren, evoluează elegant, îi întrevăd un parcurs frumos în viaţa handbalistică. Handball Esch se preocupă intens de formarea propriei pepiniere. Dacă aducem jucători străini, aceştia trebuie să înnobileze echipa, s-o facă mai puternică. În Luxemburg mai evoluează jucătorii Cenuşă şi Ene.
– În premieră, naţionala masculină de handbal a României are la timonă un antrenor străin, un francez: Christian Gaudin.
– Cred că-i un fapt benefic. În handbalul francez există o industrie de creştere a talentelor. Ei au continuitate foarte mare. Nimic nu-i întâmplător acolo. Christian Gaudin vine dintr-un handbal campion mondial. Trebuie reconsolidată piramida şi mai ales reconsiderată în structurile sale tehnico-tactice, teoretice, psihice, concepţie de joc. La CM din 1993, din Suedia, unde România s-a clasat pe locul al 10-lea şi eu eram antrenor, el era portarul Franţei.
– Alexandru Dedu, actualul preşedinte al FRH, a fost elevul dv. atât la naţionala de juniori, cât şi la Poli Timişoara.
– Cred că Dedu este capabil de o schimbare în handbalul românesc. Drumul pe care merge nu-i chiar neted. Munca lui trebuie evaluată după 2-3 ani. Datorită calităţilor sale deosebite, a fost un foarte bun jucător de semicerc, de aceea a şi activat la Barcelona. L-am avut elev la Poli Timisoara, când am câştigat titlul naţional în 1991. Dar mai întâi, l-am convocat de la CSS Ploieşti la reprezentativa de juniori, unde a participat la câteva ediţii ale Turneului “Prietenia”.
A consemnat Ana MOISE
“Nu numai handbalişti, ci şi OAMENI”
«Otto Heel împlineşte în acest an 45 de ani de activitate, iar handbalul, aşa cum declara în urmă cu câţiva ani, este însăşi viaţa lui. A început crearea vestitei şcolii a jocului cu mingea mică de la Piatra Neamţ, în 1969, la vârsta de 25 de ani. „De-a lungul anilor am trăit clipe de agonie şi extaz care m-au ţinut permanent conectat la tensiunea performanţei, care m-au determinat să mă desăvârşesc profesional studiind tot ce apărea nou în handbalul românesc şi de peste hotare. Am introdus tabla de joc, explicând matematic jocul de handbal, asemuindu-l cu jocul de şah; pentru noi handbalul devenea un joc al minţii şi apoi al puterii, al forţei. Cu un atac presărat cu «scheme» şi cu apărare avansată (împrumutată de la sârbi), de cele mai multe ori «om la om» cu o disciplină tactică riguroasă, cu un bagaj teoretic de invidiat şi cu multă muncă şi dăruire am ajuns la mult râvnitele trofee ale învingătorilor. Munca de antrenorat este un proces dinamic şi ca s-o faci bine trebuie să te autodepăşeşti mereu. Mă mândresc cu faptul că am crescut nu numai handbalişti, ci şi OAMENI. Mă mândresc cu faptul că de fiecare dată când am fost doborât, am avut puterea să mă ridic în forţă şi s-o iau de la capăt». (Iustin Bălan, ziarul “Oglinda”)
