Cel mai proaspăt Cetăţean de onoare al oraşului Târgu Neamţ, Poetul Gheorghe Simon: „Poezia eşti tu însuţi în stare de veghe”

Cel mai proaspăt Cetăţean de onoare al oraşului Târgu Neamţ este născut la 27 martie 1950, la Mănăstirea Agapia, judetul Neamţ, din părinţii Ioan şi Natalia, a făcut clasele primare şi gimnaziale în Agapia, iar cursurile liceale la Târgu  Neamţ, la Liceul Ştefan cel Mare, terminate în anul 1969 după care a urmat Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, absolvent în 1975. A fost membru fondator şi redactor şef adjunct al revistei „Opinia studentească” din Iaşi. În 1969, a debutat în ziarul „Ceahlăul”, iar editorial cu volumul „Fulgere captive” (poeme), Editura Junimea, 1984.

A mai publicat: „Viata după Iisus” (poeme), Editura Panteon, 1996;  „Duminica absentelor” (poeme), Editura Priceps Edit, 2004, „Ardere de tot”, Editura Princeps Edit, 2009. A publicat mai multe eseuri de specialitate: La quête sans conquête, Franţa 1994; James Joyce, une lecture roumaine, Franţa 1996.  A semnat în revistele literare poeme şi eseuri pentru care a primit mai multe premii: premiul revistei „Luceafărul” (pentru eseu), premiul revistei „Ateneu” (pentru eseu), premiul revistei „Tribuna” (pentru eseu). A participat  la  colocviile AEFM (Asociaţia Europeană „François Mauriac”), colocviul dedicat poetului François Cheng, membru al Academiei franceze prezentarea comunicării: „François Cheng entre le souffle initial et le dernier appel”,  Strasbourg, Franta, 2009. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al Asociatiei Europene „François Mauriac. La câteva zile după ce i s-a acordat titlul de cetăţean de onoare al oraşului Târgu Neamţ l-am felicitat şi l-am rugat să-mi răspundă doar la trei întrebări despre poezie.

– Felicitări, poete, pentru înaltul titlu de Cetăţean de onoare a oraşului Târgu Neamţ ce ţi s-a acordat acum două săptămâni. Nu te întreb cum te simţi ci dacă ai mai aflat ce e poezia? Prin cine ai descoperit-o?

– Poezia e concepţiune, concepere a sensului creaţiei: comprehensiune a umanului din noi, dar şi aprehensiune faţă de realul agresiv, convulsiv şi posesiv. Poezia e şi ea o creaţie, dar de gradul al doilea, faţă de Logosul primordial, faţă de Verbul jertfitor, ca o înfiere a Duhului primenitor, şi căruia îi e refuzată orice ierarhie. Ierarhiile sucombă, după cum ştii, pervertite, în căprării, generaţii, promoţii, încât, Canonul creaţiei e mai mult o constrângere, decât o cale de mântuire a sufletului, prin rostire. Şi vai de creatorul care se substituie Creatorului! Substituire înseamnă smintire. Curios, dar mie, poezia mi s-a relevat prin orele de filosofie, de la liceu. Singurele, de altfel, în care eram liberi, în nerăbdarea adolescentină, de a fi noi înşine, liberi să ne împodobim ideile, în tentativa de a ne iniţia în jocul ielelor, neîmpiedicaţi şi nedresaţi, ca la celelalte discipline, neinhibaţi de nici un obstacol, încât percepeam lumea ca pe un miracol, iar cuvântul ca pe un har de la Dumnezeu. A urmat, apoi, revelaţia sfintei triade a poeziei române : Blaga, Barbu, Bacovia. Abia mai târziu, la facultate, m-am încumetat în explorarea eonului eminescian.

– Cu cine te-ai asocia ? Cu prietenii sau cu poezia?

– Cu poezia, mai întâi, pentru că poezia e semnul unei înalte şi desăvârşite prietenii, al unei supreme împăcări. Poezia e şi curajul, buna îndrăznire, precum arta iubirii, asumarea mărturisirii, fără rest, ca dezvăluire a sufletului întristat de moarte. Poezia eşti tu însuţi în stare de veghe. Ea nu presupune politeţuri, înlesniri, explicaţii, justificări, interpretări, nu e făţarnică şi nu se ascunde. Doar cuvintele o pot trăda. Poezia e o rană prea adâncă pentru a o putea ascunde. În timp ce prietenia e o întâmpinare sublimă.

– Când crezi că ai realizat faptul că eşti destinat poeziei ?

– În clipa nedumeririi de sine, când nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine. Nici prea de vreme, în cruzimea vârstei infantile, dar, nici amânând, lenevind în comoditate, mai aproape, trezindu-mă oaspete, în casa copilăriei, ca o înstrăinare de mine însumi. Până la revelaţia iubirii, când nu ştiam cum să fug de mine, refugiindu-mă într-un nume, la fel de străin de mine, întrucât, răspundeam mereu cu acel Eu, faţă de întreaga vecinătate, atât de stranie, prin vacuitate. Frica de a mă întâlni cu mine însumi a indus, prin poezie, de a nu fi un intrus, în acea abisală, terifiantă lume, al unui Nimeni, de odinioară sau de adineauri. Nici acum nu ştiu dacă am realizat întâlnirea cu acel, straniu, Nimeni. Doar în Biserica Adormirii Maicii Domnului, la sfânta liturghie, pregătit de cu seară, de mama grijulie, abia aşteptam să-i admir pe Sfinţii cuminţi din icoane, mirându-mă că ei mă întâmpină cu o carte în mână, deschisă. Nu înţelegeam nici un cuvânt, nici o literă, imaginându-mi mereu să întorc pagina, să răsfoiesc, în atât de tainicile, albe, pagini, cum îmi apăreau şi chipurile măicuţelor, cu veşmintele lor negre, dar cu feţe inocente de albinuţe, de transparente ferestre prin care priveşte Dumnezeu. Numai la adunat fân, prin poiene însorite, vara, imi apăreau ca nişte grăbite furnici. Poezia era deja în mine, în sufletul meu, numai că trebuia să-i dau un nume. Poezie înseamnă iubire: rodnicie de suflet, încumetare de sine.

A consemnat Nicolae SAVA