E un truism ceea ce spun dar, în ultimii ani, se scrie mult, se tipăreşte mai mult decât ar trebui, se citeşte foarte puţin. De aceea există în viaţa literară o confuzie a valorilor cum n-a mai fost decât poate pe la începutul secolului trecut, când criticii literari români cu autoritate puteau fi număraţi pe degetele unei singure mâini, iar tiparniţele particulare aduse din Occident nu pridideau să scoată albume de versuri semnate de tot felul de anonimi. Am făcut această introducere pentru a scoate în evidenţă faptul că cele două apariţii editoriale nu fac parte din această categorie. Cei doi autori sunt poeţi cunoscuţi, recunoscuţi în ţară, deşi nu locuiesc în capitala judeţului, ci la Târgu Neamţ şi la Roman.

Cristina Dascălu: „Adorabila fiară”

„Adorabila fiară”, volumul Cristinei Emanuela Dascălu din Târgu Neamţ (născută în 1969 la Târgu Neamţ, conferenţiar, dr. în ştiinţele comunicării la o universitate ieşeană, cu un un stagiu de vreo cinci ani prin diferite universităţi americane, în calitate de cercetător sau conferenţiar), volum apărut la Editura Crigarux,  cuprinde versuri în care poeta merge spre definiţia lirică în care îşi asumă dureros propria identitate sfărâmată de artificialitatea vieţii care o înconjoară. Încercarea ei de conciliere între nostalgia neputincioasă şi luciditatea trufaşă naşte tensiuni lirice înalte, neaşteptate: „Zilnic învăţăm câte ceva / vine profesorul Timpul / şi caietele noastre / sunt pline de greşeli peste greşeli / zilnic învăţăm câte ceva / ceva sau altceva, n-are importanţă / viaţa nu-i autostradă – // azi noapte am avut un vis ciudat / circulam pe o stradă cu sens unic / şi cuvintelşe mă izbeau, mă izbeau…” Impresia de suferinţă incurabilă, de predestinare, de existenţă la limită este prezentă la fiecare pagină a volumului. Discursul transparent şi  cristalin şi solemn, dar supravegheat îndeajuns, ascunde în spatele lui melancolii galante dar şi sensibilităţi dramatice. Cristina Dascălu este o poetă despre care s-a scris mult prea puţin.

Eugen Steţcu: „Pe vocala unui zeu”

Despre autorul aceste cărţi nu cunoaştem foarte multe. Ştim doar că e născut la Roman, nu se află la prima carte (a debutat,se pare, cu o carte de versuri „Mitologii şi sentimente”, la Editura Nemira) şi despre poezia lui s-au pronunţat câteva nume importante din literatura contemporană: Eugen Simion, Corneliu Ştefanache, Cristian Livescu, Gheorghe A. M. Ciobanu ş.a. Cel dintâi enumerat îi cataloga textele volumului de debut „exerciţii de stil liric”, cel de-al doilea sublinia originalitatea discursului liric iar cel de al treilea textualismul (propriu optzeciştilor, de care îl apropia). Cert e că autorul acestui volum scrie, atât în canonul tradiţional cât şi în afara lui, versuri ceremonioase, la limita dintre mascaradă metafizică şi sentimentul tragic al vieţii, cochetând cu toate invenţiile postmoderne: „Mâna mea multiplicată-n cer / E o treaptă peste-un ochi stingher / Va călca pe ea un pelerin / Răstignit în drumul spre divin / Va călca o creangă sau un vid / Ca un prinţ monologând livid. / Va călca o arcă, o maree / Logodindu-se în cer cu-o cheie. / Un infern se va urca pe brânci / Spre un spirit cu-amăgiri adânci. / Un copil încătuşat de-o oază / Rana-şi va-ngropa în palma trează / Mâna mea multiplicată-n cer / E o treaptă peste-un ochi stingher” . Am citat cea mai frumoasă poezie din carte. Versurile lui Eugen Steţcu, care sunt împănate cu ritualuri vetuste, cu înscenări ludice dar, uneori, şi cu elucubraţii bizare, conturează un univers liric original. Ele, cizelate îndeajuns, pot da naştere unor vibraţii lirice foarte înalte.

2 COMENTARII

  1. ma incalt cu stele si cu melci/ si ma duc pe-a cerului poteci/ ma imbrac in haine de ocara/ sa ma dea din lume ceru-afara/ apa cit o fi de udă/ cînd se-aruncă din izvor asudă… etc. Am dat un exemplu de cum se poate scrie la nesfîrşit fără nici o noimă, cu metafore care ies la iveală doar din scăpărări de rimă. sunt poeţi pentru familiile lor

Comments are closed.