Jean Alexandre Vaillant (1804 – 21 martie 1886) a fost un francez care s-a ataşat atât de mult de români încât a devenit dintr-un simplu profesor de franceză la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti un activist politic, istoric, lingvist și traducător. S-a remarcat pentru activitățile sale în Țara Românească și în  sprijinul Revoluţiei de la 1848, având, alături de patrioţii români, gânduri unioniste. A fost asociat cu fracțiunea liberală din Țara Românească și Moldova, fiind un colaborator apropiat de Ion Heliade Rădulescu, Ion Câmpineanu, Mihail Kogălniceanu. Suspicionat de implicare a sa în conspirații politice, este expulzat în 1842, dar, întors la București în 1864, a fost naturalizat imediat de statul român. În anul 1844 a  publicat la Paris cartea „La Roumanie”, despre geografia, istoria, limba, statistica, literatura românilor, o adevărată monografie a ţării noastre prin care ne-a făcut cunoscuţi în Europa. În iarna anilor 1840-1841, aflându-se în Neamţ, Vaillant participă la o nuntă la Pipirig. Iată cât de frumos şi emoţionant descrie el cum petreceau nemţenii la o nuntă în iarna anului 1840.

„De obicei, iarna-i aspră la Iaşi. Zăpada-i groasă şi ceru-i limpede. Însă, din întâmplare, am avut nenorocul să găsesc acolo, de la 11 noiembrie 1840 la 30 aprilie 1841, o negură aşa de groasă, încât oamenii şi lucrurile îmi apăreau sub formele cele mai ciudate. (…) Şi astfel – obosit că văd numai umbre, că aud numai suspine, că trăiesc într-o lume de năluciri – fu o plăcere nespusă să părăsesc Iaşul şi să mă îndrept către muntele Pion (Ceahlăul) – Olimpul Moldovei. Având drept singur tovarăş pe servitorul meu şi drept călăuză „Itinerariul” d-lui Asachi, iată-mă călătorind: acum pe drumul mare, acum pe drumuri lăturalnice, dimineaţa pe jos, seara călare; până ici în caleaşcă boierească, până încolo în căruţă jidovească sau călugărească; azi sărac şi păcătos, mâine fermier şi mare senior; însă, totdeauna şi pretutindeni, acelaşi eu: sincer, vesel şi filosof. (…) Aşa înghesuită cum trebuie să fi fost odinioară antica cetate Petrae Dava (Petrodava), merită s-o vizităm cel puţin o oră. Îmi place poziţia ei – la poalele munţilor, pe malurile stâncoase şi sălbatice ale unui râu repede. Îmi amintesc de Romula (oraş antic de lângă Caracal) de pe Olt. Dar n-aş da Bistriţa aceasta pentru Prahova Comarnicului. D-l Asachi a construit aici o fabrică de hârtie, pe care o cercetez cu atât de multă curiozitate, fiindcă ştiu că este unica instalaţie în acest gen amenajată în Principate. Va ţine ea însă piept concurenţei austriece? Timpul ne-o va dovedi. Până una-alta, hoinărind prin oraş, mi-am făcut proviziile şi mi-am căutat o călăuză. (…)drumul era măreţ şi caii fiind odihniţi, mergând bine, în trap reţinut, am ajuns în trei ceasuri la Crăcăoani. Drumul a fost lung şi mă hotărâsem să rămân acolo, dacă o întâmplare plăcută nu mi-ar fi schimbat planul. Înaintea noastră mergeau veseli, cu lăutari în frunte, o ceată de tineri cheflii care, prin gesturile şi îmbrăcămintea lor, mi-au atras curiozitatea în aşa măsură, că m-am luat după dânşii. Unii purtau pe cap o căciulă de miel negru, alţii o pălărie cu marginea largă şi toţi aveau câte o pană de păun în chip de cocardă. Erau înarmaţi cu câte un ciomag lung în vârful căruia era legat un smoc de flori. Unii avea ciubote – alţii opinci, legate cu aţă de lână, peste obielele ce le acopereau picioarele. – Ce-i cu aceştia? – am întrebat pe călăuză. – Un flăcău din împrejurimi (Mitocul lui Bălan) iubeşte o fată şi-i trimite peţitori, cu propuneri de căsătorie. (…) Făcându-mi socotelile acestea, am ajuns înaintea cârciumii satului, unde am cerut rachiu. Sticla a circulat din mână în mână şi ceata, fiind bine dispusă, n-a trebuit mult pentru a se înveseli de-a binelea şi a se porni pe cântec (…) N-a trecut mult până să ajungem la ţintă. Uşa fiind baricadată, o împingem din răsputeri, o deschidem şi intrăm. Stăpânul casei, Neculai şi femeia sa, aşezaţi gospodăreşte pe un pat gătit cu lăiciere învărgate alb şi galben, făceau toate sforţările să se ţină serioşi. (…) Şeful lăutarilor i se adresă solemn: – Cinstiţi gospodari, moşii şi strămoşii noştri, umblând la vânat prin pădure, au dat peste ţara aceasta în care trăim şi ne hrănim cu laptele şi mierea ei… Vă aduc veste că a plecat şi cinstitul Ion Negrea din Piprig la vânătoare prin câmpii pentru a întâlni o căprioară sălbatică, fricoasă şi curată… Noi am venit aici şi vă rugăm să ne-o daţi. Neculai şi Uţa, nevasta sa, au zis mai întâi că o astfel de sălbăticiune nu s-a aciuat în casa lor. Apoi, la stăruinţa flăcăilor că aici trebui să fie ascunsă, gospodarii au bătut din palme şi o bătrână, mama părinţilor, veni şi se aşeză lângă ei. – Pe asta o căutaţi? – se adresară ei peţitorilor. – Nu. Gospodarii bătură încă o dată din palme şi o femeie, mai bătrână – bunica lor – se ivi. – Poate-i asta? – Nu, nuuu… – Atunci – zise Uţa, trebuie să fie asta. Şi trase lăicerul din spatele patului, lăsând la iveală o slujnică bătrână şi urâtă, îmbrăcată în zdrenţe. – Nu, nu, de o mie de ori nu. Căprioara pe care o căutăm are părul de aur, ochi de vultur, dinţi de mărgăritare, gura ca de cireşe, mijlocul de leoaică, gâtul ca trestia… (…) Neculai şi femeia sa au făcut un gest care însemna „Iaca vă facem voia”. Şi dintr-o odăiţă, de unde auzise totul, ieşi cu găteala cea mai frumoasă o fetişoară de şaisprezece ani – tânără, voinică şi cam timidă. Era fiica lor, Ileana. (…) Căsătoria se va face vinerea viitoare, ziua Sfântului Ioan (deci, cam pe vremea asta; n.n.), de patronul mirelui, iar masa cea mare, de nuntă va fi la Plotun, la moş Matei… Prietenoşi, m-au invitat şi pe mine acolo. (…)  Acolo, acasă la moş Matei, ne aşteptau prietenii de la Mitocul lui Bălan. Cum ne-au zărit, Neculai şi femeia sa au început a ne striga de departe… A doua zi, nici nu mă trezisem din somn, când ceata lui Ion Negrea a ajuns în sat. Părinţii logodnicei puseseră oameni de pază, ca să-i prindă, să-i lege de mâini şi de picioare şi să-i facă prizonieri. – Ce căutaţi aici? – i-a întrebat Neculai. – Am venit cu război – i-a răspuns căpitanul cetei… – Să ne înţelegm, dară… – răspunse Neculai. La o sută de paşi lângă casă, Ion apăru dintr-odată, ca un prinţ într-un nor de parf, pe un armăsar şarg, înşeuat turceşte, strigând din toate puterile: Izbândă! Izbândăăă! (…) Masa e aşezată în ogradă, din două scânduri lungi de brad apropiate una de alta şi puse pe bolovani. Deoparte şi de alta, pe pământ, sunt aşezate perne de podoabă, pe care stăm turceşte. Se mănâncă, se bea, se râde şi se cântă din belşug… După ce s-a terminat masa, un taler încărcat cu batiste brodate cu fir auriu şi lână făcu ocolul mesei. E un dar. Însă fiecare pune în taler, pentru batista ce şi-o alege, cât îl lasă inima şi punga. Desigur, eu am făcut la fel cu ceilalţi. Când talerul s-a golit, toată lumea s-a rdicat şi s-a dus de a felicitat şi a îmbrăţişat pe tineri şi pe părinţi. Şi nu fără o dulce emoţie am văzut lacrimi duioase umplând ochii tuturor celor din această fericită familie. Până seara au tinut-o într-un joc. Iar când Ion a vrut să se retragă, Ileana s-a dus şi a cerut voie de la părinţii săi. – Du-te, fiica noastră – încuviinţară, dintr-odată, Neculai şi femeia sa – du-te şi cerul să binecuvânteze legământul vostru… Şi o îmbrăţişară. Ileana se aruncă în braţele lor, dar părinţii o duseră la pieptul soţului, care o luă ocrotitor. Când să iasă, fiind încă în pragul uşii, îi aţinu calea o ceată de flăcăi înarmaţi cu pari şi securi. Fără a se sinchisi, Ion le aruncă în faţă o batistă brodată şi, luându-şi soţia în braţe, trecu prin mijlocul lor, o aşeză în carul încărcat cu zestre şi porni călare… Toată lumea se îngrămădi în urma lor, întovărăşindu-i până la Pipirig, unde am mers şi eu. Pe drum, ecourile munţilor răspundeau detunăturilor de armă…”