Despre Mircea Răsvan Ciacâru am scris în mai multe rânduri, obligat de o frumoasă solidaritate culturală şi intelectuală, de o prietenie profundă, dar fără mari efuziuni. Notam, prin urmare: „Mircea Ciacâru face parte din familia de spirite a unor Hans Holbein (v. Ambasadorii), Lubin Baugin, Jean-Baptiste Chardin, Paul Delvaux, Caspar David Friedrich, a hiperrealismului (Don Eddy, Gerhard Richter, Malcom Morley etc.), a picturii sud-americane.
Dincolo de claritate, ceea ce frapează la artist este precizia detaliului, agresivitatea culorii unice, tari, căldura ce emană din subiectul-obiect, oricât de umil ar fi acesta. Pictorul democratizează natura, îndepărtându-se paradoxal de ea, prin trimiteri aproape livreşti.(…) Pictorul e un timid care îşi face curaj, pictura sa cultivă o agresivitate a singurătăţii (toţi timizii sunt agresivi), dar rezultanta e vectorială, reuşita – certă. Obiectele au materialitate, se pot pipăi, artistul mizând mult pe tactil, dincolo de muzicalul deja amintit. Mircea Răsvan Ciacâru are limpezimea spiritelor alese şi a apelor adânci. Restul e tăcere, rugă şi confirmare perpetuă.” Şi, ceva mai târziu, despre altă expoziţie-eveniment: „Există însă şi câteva diferenţe notabile. Dacă preocuparea pentru timp (ano-timp) rămâne o constantă, acum spaţiul îşi suprimă parcă o a treia dimensiune. Ce se pierde în/prin absenţa perspectivei (adâncimii) se câştigă însă prin intensitate, printr-o voluptate casantă a detaliului. Ca într-o tehnică subtilă, dar canonică a icoanei, planul secund poate deveni mult mai important decât prim-planul, umbra sugrumă obiectul asemeni iederei, cerul – greu, întunecat – presează asupra pământului aproape străveziu, întreaga compoziţie devine rotitoare, pendulând asemeni unei table pe care trebuie (în)scris semnul, imaginea devenită metaforă, obligându-ne să-i reprivim îndelung, insistent, tablourile. Dacă în alte expoziţii Mircea Răsvan Ciacâru se arăta un subtil, rafinat şi convingător portretist, acum metafora obsedantă – devenită mit personal – rămâne copacul, cuib (nod) al anotimpurilor, legătură directă între cer şi pământ, leagăn al singurătăţilor, umbra noastră cea de toate zilele. Florile sale sunt şi nu sunt naturale, pictorul e interesat de involt, inventează dezinvolt noi specii, altoind culorile, obţinând structuri noi, pe care mama natură le avea doar în proiect. Există în tablourile sale o incredibilă jubilaţie a singurătăţii, un formidabil curcubeu al griurilor, o nevoie acută de a (se) comunica, o dureros de dulce tristeţe. S-ar putea crede, la o prea rapidă panoramare a peisajelor sale, că Mircea Ciacâru (îşi) construieşte natura, propunându-ne o natura artifex, selectând cu grijă engramele din care îşi clădeşte, conştiincios şi exact ca o albină, ulterior, arhetipul. Nimic mai neadevărat. Pictorul caută în fond acele momente unice ale naturii când aceasta se dezveleşte leneş şi impudic, ceaţa dintre văi părându-ni-se atunci mări interioare, o perpetuă dimineaţă fără soare, dar anticipându-l, printr-o citire şi o privire preventive. Un vânt solar, formidabil prin viteză, dar dematerializat, traversându-ne fără ştiinţa noastră, aşa cum se întâmplă în realitate, e reprezentat potenţial, ca un moment de răgaz, ca un echilibru între antiteze…” Ce aş putea adăuga acum, în 2014 ? Destule! În primul rând „familia de spirite” s-a lărgit mult cuprinzându-i acum şi pe Lucas cranah (v. Venus), hans baldung, albrecht dürer, matthias grünewald, frederic lord leigton, Georgio de chirico, carlo carrà, michelangelo pistoletto, yves tanguy.
Ultima sa expoziţie personală, confirmă multe din afirmaţiile mele, dar aduce şi multe nuanţe noi. Esenţializarea pictorului a devenit sinecdotică, un frunct de obicei un măr cucerind între spaţiul, dar cu jubilaţie, nu cu angoasă ca la René magritte (v. la chambre d᾽écoute (1952) unde un măr enorm ocupă o întreagă cameră), chiar dacă mărul e înlăcrimat (Bob de rouă), sau decupat, sau din care s-a tăiat o felie tentaţie, iar o felie de portocală devine imensă, mai mare decât o felie de pepene (Felie de portocală). Trandafirul roşu pare depus ca o ofrandă sau ca joc iniţiatic, ezoteric. Alteori o floare de trandafir devine carnivoră, înghiţind şi topind (digerând) fondul. Floarea-soarelui violentează spaţiul, ca intr-un film cu vrejul de fasole (Floarea-soarelui în vas violet cilindric); Porumbul pare o meduză, un phalus cu râs lasciv, amintind de celebrul ştiulete al lui Creangă. Peştele e pus pe un vas, alături de o lămâie, într-un mit biblic. Doi ciorchini de struguri pe o masă sugerează mana, ofranda. Stejarul singuratic, ruginiu cheamă melancolii autumnale, iar un copac fractalic poate fi Marele singuratic.
Lucian STROCHI
