Obsesia cărţii e mult mai veche decât data apariţiei tiparului. Cartea, ca şi litera sau cuvântul, a fost considerată de origine divină. O carte e o lume şi adevărurile pe care le conţine între coperţi au prestigiul legii, al adevărului absolut. Cartea poate fi de piatră, de bronz, de aur, de porţelan; suportul pe care au fost imprimate, scrijelite, pictate, incizate, desenate literele poate fi orice suprafaţă plană. Codul lui Hamurappi sau Tablele legii sunt tot cărţi. Prestigiul suprem al cărţii trebuie să fi fost însă perioada incunabulelor: atunci şi numai atunci lungimea şi adâncimea gândului puteau fi controlate de către mână. Întâmplător sau nu, proiecţia mâinii stângi are cea mai mare arie pe suprafaţa creierului. Între ritmul gândirii şi cel al scrierii exista o concordanţă deplină. O carte trebuia să fie şi o operă de artă. Aurul coloidal, praful de argint fin, feluritele cerneluri extrase din plante sau din secreţii animaliere, scrisul plin de înflorituri, capitelurile, anluminurile, desenele, toată grafica şi caligrafia cereau răbdare şi mână de artist. Nu prea scriau cărţi fastuoase autorii. Ce ne-a rămas nu sunt manuscrisele lor, ci copiile după manuscrise pierdute, copii splendide, opere de artă ce întrec cu mult chiar valoarea unui manuscris original. Un Codex aureus se poate vinde la o licitaţie cu preţuri fabuloase; un manuscris a lui Leonardo nu trece de un milion de dolari. Tiparul a ucis cartea, înlocuind-o cu un alt produs, cu exemplarul. Multiplicarea, tirajul nu este o voinţă divină, ci opera diavolului. O iluzie. Ai impresia că ai o carte, a ta, dar şi vecinul de la parter o poate avea, chiar cartonată sau cu autograf. Unicitatea, definitorie pentru opera de artă a dispărut. Cartea sfârşeşte prin a deveni o marfă. De câţiva ani, Emil Nicolae şi Dinu Huminiuc încearcă reabilitarea cărţii. Începutul l-a constituit Omul de hârtie, cei doi artişti (primul poet, al doilea artist plastic) realizând o operă interesantă, evitând pericolul presupus al tautologiei.
Lucian STROCHI
