În comentariul „Dosarul Microsoft sau statul jefuit de stat”, publicat pe 2 octombrie, scriam ca o concluzie intermediară – pornind de la îndoieli şi întrebări îndreptăţite adresate apărătorilor statutului de drept – că vom prefera faptele în locul răspunsurilor. Şi adăugam: „Finalizarea dosarului cade în sarcina alor noştri. Cu riscul de-a folosi cuvinte mari, e unul dintre acele momente istorice când o mână de oameni pot face enorm pentru o ţară, indiferent de cum şi-au îndeplinit anterior misiunea. La câte am iertat de la Revoluţie încoace, după ce-i dojenim un pic, îi iertăm şi pe aceşti apărători”. După două săptămâni şi două zile înregistrăm o efervescenţă şi un spor în fapte de-a dreptul tulburătoare, în toate sensurile cuvântului. Dosarele curg în cascadă, unele find aşa de complexe încât nu mai pierzi timpul să reţii ce-i corupţie, ce-i crimă organizată. Fără ezitare, pui direct o singură pecete: Mafie.
Retuşarea aparenţelor, altfel o operaţiune de rutină în asemenea împrejurări, e înlocuită cu experimentarea de veritabile operaţii estetice majore. Totul pentru a minimaliza efectele pe care loviturile împotriva Mafiei le au asupra alegătorilor, pentru a crea impresia că nu le bagă în seamă. Eforturile nu se marchează în registrul de reacţii rapide şi contramăsuri al unui singur sector politic. De această dată funcţionează… răspândirea. Este firesc din moment ce legăturile şi combinaţiile scoase la iveală strică ce te aşteptai să fie indestructibil. La fel de firesc, îndoielile continuă planeze, în sensul publicul vrea mai mult. Nu crede decât când va vedea mascaţii cu duba la poarta tuturor mafioţilor prea bine cunoscuţi şi prea greu de dovedit.
Aşteptarea nu amână reacţia de sezon. Câţiva oameni politici cu picioarele pe pământ şi mintea acasă, nu dintr-un singur partid, recunosc că electoratul lor începe a se mişca. Ce-i doare neaşteptat de tare e că s-au sensibilizat părţi importante din rândul celor consideraţi fideli până mai ieri. Proporţiile jafului îi pun în situaţii delicate – dacă nu penibile cu totul – şi pe cei mai înrăiţi fanatici. Au vecini, familie, colegi. Presupunând că ar rămâne ca de stâncă, nu au răspunsuri pe măsura întrebărilor sau băşcăliei. Adunând aici prestaţiile candidaţilor, tulburarea ia proporţii ce scapă cu siguranţă măsurătorilor sociologice de specialitate. Constatările din teritoriu ţin însă loc de orice studiu. Socotelile-s gata încurcate. E o evidenţă, cum altfel, tulburătoare. Alegerea preşedintelui se prefigurează a se juca până în ultima clipă. Dacă apărătorii statului de drept nu trişează, e minunat. Pe la ţară se strigă deja că multe pomeni electorale vor fi refuzate, ceea ce e neaşteptat de minunat.
Viorel COSMA
