“Toată viaţa am alergat după acel punct din zare care uneşte cerul cu pământul”
– Violeta, în primul rând, de ziua ta aniversară îţi urăm La mulţi ani! Discreţia ta mă obligă, pentru cititori, să îţi solicit câteva date biografice. Ştiu că te-ai născut la Urziceni. Cum ai ajuns la Piatra Neamţ?
– Da, sunt născută în inima Bărăganului, într-un orăşel, Urziceni. Din acel timp doar mirosul de crini înfloriţi îmi mai răscoleşte memoria. Părinţii mei au venit în Moldova pentru că, spre deosebire de acele locuri, aici era puţină industrie şi părinţii mei după asta au venit, căutau de lucru. Era prin 1960, când se încheia colectivizarea. Am urmat şcoala primară la Vaduri, unde ne-a stabilit iniţial, apoi două clase de liceu la “Petru Rareş” şi, la insistenţele mele, familia a acceptat să mă transfer la Liceul de arte plastice din Iaşi. Ratasem admitere la acel liceu, încurcând datele examenului şi ajungând prea târziu la Iaşi.
– Cine a descoperit că eşti talentată la desen?
– M-a descoperit domnul Gheorghe Vadana, care, în acea perioadă, preda desenul la Vaduri. Acel centru muncitoresc, cum era pe atunci, avea şi un club foarte activ cu multe programe şi manifestări culturale, acolo funcţionând şi o Şcoală populară de artă. Cred că eram în clasa a IV-a sau a V-a. El m-a încurajat foarte mult. Chiar cu domnul Vadana am mers şi la Iaşi, atunci când am ratat înscrierea. Ca orice artist, domnul Vadana a încurcat datele examenului. Am ajuns în ziua în care a început examenul efectiv, candidaţii era deja în bănci. Atunci am suferit puţin pentru că am pierdut doi ani de pregătire artistică. Am terminat cu bine liceul apoi, imediat, am ajuns la Facultatea de arte plastice din Iaşi, pe care am absovit-o în 1972.
– Îţi aminteşti ce profesori ai avut la facultate?
– Am avut profesori foarte buni. Domnul Ştefan Hotnog a fost coordonator de grupă. Avea un talent pedagogic deosebit, iar faptul că eu proveneam din Piatra Neamţ, unde el a fost repartizat ca profesor de arte plastice la Liceul pedagogic după ce a terminat facultatea, a fost o întâmplare fericită pentru mine. Am mai avut profesori pe domnul Dan Hatmanu la compoziţie, pe Constantin Radinschi la decorativă. Mi s-a părut că trecut mult prea repede facultatea şi m-am trezit cu o repartiţie tocmai la Bicazu Ardelean ca profesor de desen. Însă aveam bucuria de a lucra într-un peisaj minunat iar copiii de acolo foarte dotaţi şi simpatici. La Bicazu Ardelean am lucrat 5 ani de zile iar în 1980 am dat concurs pentru un post de restaurator la Muzeul de istorie Piatra Neamţ. Acolo m-am atestat ca restaurator şi, între timp, ca să mă specializez în muzeografie am urmat cursurile la Facultatea de muzeografie din cadrul Institutului “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti.
– Nu ştiam că există o asemenea facultate…
– Atunci era, s-a desfiinţat între timp. Şi am lucrat ca restaurator ceramică şi metal, făcând această profesie cu foarte multă pasiune. Aici am avut parte şi de un maestru în restaurări de foarte bună calitate, domnul Aurel Buzilă. După revoluţie, când Valentin Ciucă a plecat la Iaşi, conducerea Complexului muzeal m-a transferat pe mine aici la Muzeul de artă, deşi m-am despărţit foarte greu de munca mea de restaurator. Încet-încet m-am învăţat şi aici, la Muzeul de artă, unde am avut o activitate total diferită de cea anterioară.
– Iată că ai 24 de ani numai la Muzeul de artă…
– Numai? Aaa, dar dacă adun cei zece ani de restaurator fac…
– Dacă ar fi să faci un bilanţ, care au fost cele mai mari satisfacţii din munca ta de acum?
– Faptul că am repus în circulaţie mulţi artişti uitaţi, care au însemnat şi în timpul vieţii lor dar şi în general valori autentice. Mă refer la artiştii nemţeni, pentru că în colecţia noastră se află în special lucrări de la artiştii nemţeni. Sculptorul Clement Pompiliu, de exemplu, ne-a donat multe lucrări, am făcut cu câţiva ani în urmă o retrospectivă cu acestea, împreună cu altele aduse de familie, expoziţie care s-a bucurat de un deosebit succes. Apoi Letta Mironescu, un mare artist plastic dintre cele două războaie, de care noi nu am auzit, care provine din familia Gheorghiu de la Cut. Ne-a donat 16 lucrări, dar care nu le-am putut expune niciodată pentru că a avut probleme de natură politică înainte de 1989. Am descoperit o lucrare de Corneliu Baba, neînregistrată, nu figura în lista lucrărilor din colecţia muzeului nostru.
– Cum aşa, păi o puteai lua acasă, doar era a nimănui, nu?
– Aaa, Dumnezeule, cum să fac aşa ceva? Lucrarea este deja este clasificată în categoria “Tezaur”, alături de alte lucrări. Cum se explică neînregistrarea ei am descoperit tot eu: partea cu semnătura căzuse sub ramă, era puţin ştearsă şi nu se mai distingea a cui e tabloul. Ca să mă conving că e vorba de Baba a trebuit să fac multe investigaţii. Revenind la satisfacţii din acest imaginativ bilanţ, şi faptul că am putut să găzduiesc expoziţiile colegilor de breaslă din Piatra Neamţ şi din ţară, că mi-am reîntâlnit colegi de liceu care au ajuns artişti plastici celebri în străinătate, cum a fost sculptorul Neculai Păduraru.
– Tu nu ţi-ai deschis în ultimii ani nici o expoziţie personală. De ce?
– Nici nu mi-am propus. Sunt foarte exigentă cu mine, poate ezitantă, niciodată nu sunt mulţumită de ceea ce realizez. Tot am amânat mereu, dar fără părere de rău, pentru că a expune cu orice preţ nici nu vreau să discut. Am participat la expoziţii de grup ale colegilor mei din Piatra Neamţ, la bienale, ba am luat şi câteva premii.
– Violeta, o ultimă întrebare: dacă ţi-ar cere cineva să redai simbolic, artistic, originea ta socială, ce ai răspunde?
– Trăiam în Bărăgan – bine, doar până la 7 ani am locuit acolo – şi mi-a rămas în memorie o secvenţă din acea perioadă: nu înţelegeam cum de cerul se uneşte cu câmpia undeva, nu foarte departe şi alergam să ajung în acel punct care, desigur, se îndepărta mereu de mine. Eu eram foarte sigură că voi ajunge acolo, dar nu am ajuns niciodată. Cu cât alergam mai tare cu atât de repede se îndepărta acel punct. Mai încoace mi-am dat seama că, de fapt, toată viaţa am alergat spre acel punct îndepărtat.
– Mulţumesc Violeta, celelalte întrebări vor intra în pagină altădată.
A consemnat Nicolae SAVA
