După moartea lui Stalin, în martie 1953, munca forţată cu deţinutii politici a început sã-şi piardă din importanţă. Pânã la sfârşitul anului 1953, muncile de la Canal de la Salcia, din minele de plumb din Maramureş, precum şi muncile din închisorile mari au încetat. Peste tot erau impuse norme diabolice, peste puteri. Sub aparenţe legale, bolşevismul încerca să-şi disimuleze asasinatele. Se invoca moartea naturală la orice accident. La una din întrevederile lui Gheorghiu Dej cu Stalin (după mărturiile lui Marin Preda), acesta din urmă, fiind întrebat cum se poate scăpa de reacţiunea burgheză, l-a „sfătuit” pe Dej să iniţieze canale, lagăre, închisori, unde, aplicând metodele deja verificate de el, va scăpa de toată reacţiunea. Dej, elev silitor, s-a conformat întocmai sfatului tătucului şi a dezlănţuit cea mai drastică operă de exterminare a elitei româneşti.
După încetarea demascărilor, supravieţuitorii torturilor, nemaifiind sub apăsarea acelor chinuri, şi-au revenit încetul cu încetul. Neavând certitudinea că demascările încetaseră definitiv, nu aveam încredere să vorbim unii cu alţii despre problemele noastre de conştiintţă; ne înţelegeam doar din priviri şi mai mult ne intuiam.
Munca în ateliere a continuat, însă. şi, cu tot efortul depus, deseori peste puterile noastre, a normelor exagerat de mari, preferam totuşi atelierul în locul celulei, pentru că ne oferea puţină libertate şi posibilitatea de a ne mai mişca, de a ne întâlni unii cu alţii, simţindu-ne mai puţin încătuşaţi. Aici oamenii se vedeau în fiecare zi, îsi dădeau bună ziua şi se întrebau de sănătate. Departe însă de a-şi face confidenţe. Drama prin care trecuseră stinsese toate entuziasmele. Se prevedea că, după încetarea activităţii în ateliere, va începe o nouă etapă de detenţie, fiind din nou zăvorâţi în celule, cu altă formă de demascări, cu frig, foame, percheziţii, celule negre, beciuri, zarce şi arest sever, aplicat mai ales în timp de iarnă, cu hrana pe jumătate la trei zile, şi îmbrăcaţi numai în cămaşă şi izmene. Mulţi muriseră în urma acestor măsuri de arest sever. Aceste pedepse se administrau detinuţilor politici după criteriul unor culpe aberante, ca de exemplu: uitatul pe geam prin „jaluzele” (scânduri bătute în ferestrele celulei, pentru a nu se vedea nimic din afară), întinsul pe pat sau pe prici în timpul zilei, scrierea pe pereţi cu ajutorul unor bucăţi de sârmă, scrierea pe sticle colorate, furnizate de detinuţii de drept comun sau luate de la cabinetele medicale şi golite de conţinutul lor, scrierea pe talpa bocancului (cu ajutorul săpunului dosit de la baie şi a prafului D.D.T.).
Comunicarea prin alfabetul Morse, prin ţevile de calorifer, era culpa cea mai gravă, pentru că compromitea secretul închisorii. Începând din 1953 şi până la eliberare, în 1964, acest regim celular ne-a izolat complet de restul lumii. N-am mai avut legături cu familia, nu am primit alimente sau îmbrăcăminte şi n-am mai citit un rând tipărit. Toate acestea ne-au măcinat, ne-au îmbolnăvit şi omorât cu miile.
Sursa: fericiti cei prigoniti. net. (Dumitru Bordeianu: “Mărturisiri din mlaștina disperării”)Top of FormBottom of Form
