Se spune că „nu aduce anul, ce aduce ceasul”. Şi, în adevăr, nici cele mai optimiste visuri nu ne-ar fi făcut să credem că noi, cei care trecuserăm prin demascări şi mai treceam încă, nu vom mai fi torturati şi constrânşi să fim turnători şi să facem atâta rău semenilor noştri. Jertfa este arma prin care se biruie ura şi făţărnicia. Dacă până la jertfa acelor tineri, noi trăiam odiosul păcat al făţărniciei, jertfa lor a ridicat vălul de pe feţele noastre. Eram urâţi, dispreţuiţi şi umiliţi în continuare, pentru că numele de student sau elev era sinonim cu cel mai ticălos dintre oameni dar, din acel moment, în intimitatea conştiintei noastre eram liberi şi împăcaţi că nu mai eram constrânşi să producem suferinţe fraţilor noştri. Smerenia nu este egală cu înjosirea. Dispreţul pe care l-am trăit datorită înţelegerii greşite a fraţilor nostri nu ne îngenunchease; dimpotrivă. Ei vedeau aparenţele, pe care le urau şi le desconsiderau; în spatele acestor aparenţe, noi trăiam tragedia, dar şi împăcarea şi mulţumirea, că oculta şi slugile satanei n-au reuşit să facă din noi toţi ucigaşi şi informatori pe viaţă. Am dus în spate această povară a urii, a dispreţului şi desconsiderării, nu numai din partea altor categorii de detinuţi, ci chiar a propriilor noştri camarazi care nu trecuseră prin demascări. Şi abia după ce s-a aflat de executarea lui Ţurcanu şi a statului său major, optica prin care eram priviţi noi, studenţii si elevii, s-a schimbat cu 180 de grade. După jertfa celor şase tineri, prin toate atelierele Gherlei eram arătaţi cu degetul şi toţi se fereau de noi ca de nişte ciumaţi. Judecată dreaptă, pentru ceea ce fusesem. Deoarece între noi se instalase definitiv neîncrederea reciprocă şi prin aceasta ocultă, în planul ei, îşi atinsese scopul de a rupe verigile lanţului care ne unea, rămaşi singuri cu noi înşine, mulţi dintre noi şi-au pierdut şi încrederea în ei înşişi. Ce durere şi suferinţă mai mare poate trăi omul, decât de a şti că nu mai are încredere în cel pe care l-a iubit, în el însuşi şi în puterile lui fizice şi morale? Acesta a fost punctul limită la care ne-a adus diavolul, prin torturi continue, când a pescuit şi a cules dintre noi turnătorii reversibili. De la un moment dat nu l-am mai văzut pe Ţurcanu împreună cu Popa Ţanu. Ţurcanu nu mai semăna cu cel care fusese mai înainte. Şi eram convinşi că, în urma martiriului celor şase, Ţurcanu fusese acuzat de Popa şi poate chiar de Zeller sau Nicolski, pentru compromiterea definitivă a secretului informaţiilor şi al demascărilor. Atâta timp cât Ţurcanu şi Popa au mai fost la Gherla, demascările au continuat, apoi, sub Juberian şi Rek turnătoriile au încetat, cu exceptia unor cazuri singulare. Acesta a fost cel mai mare câştig pe care l-a avut tineretul legionar prin mila şi harul Dumnezeiesc; Dumnezeu, prin cei ucişi, s-a milostivit de noi, smulgându-ne din ghearele pierzaniei. Nimeni nu poate afirma că jertfa în serviciul binelui şi adevărului creştin, rămâne fără rezultat. Pentru jertfa celor buni, Dumnezeu se îndură şi de noi, cei slabi şi păcătoşi. Pentru mine, marele câstig moral, prin încetarea turnătoriilor, a fost faptul că nu am ajuns în situaţia să dau informaţii cu grave consecinţe pentru deţinutul de care am amintit şi care n-a suferit prea mult din cauza mea.
Sursa: fericiti cei prigoniti. net. (Dumitru Bordeianu: “Mărturisiri din mlaștina disperării”)
