Între pierduta stare de spirit şi regăsita stare de fapt
Ne-am cam dezbărat, trebuie să recunoaştem, de spiritul Vacanţelor. Mulţi dintre noi nici nu credeau că se vor mai întâmpla vreodată. Între timp, am rămas mai puţini, mai goi şi mai terni. Aşa cum îi stă bine unui capitalist neaoş care se respectă şi care nu dă doi bani pe farmecul lasciv şi moleşitor al amintirilor. După doi ani de tăcere şi aproape un sfert de veac de perpetuă criză, timp în care am început să savurăm cu bolnăvicioasă aplecare mai mult spectacolul anost şi searbăd al politicienilor, hoţilor, trântorilor sau mascaţilor, ne simţim întrucâtva stingheri în încercarea de a ne apropia iarăşi de lumea sunetelor. Democratizată şi adusă în Agora, spre satisfacţia vremelnică a publicului mai mult sau mai puţin interesat, bătrâna manifestare muzicală a locurilor pare că şi-a mai pierdut din farmec, în ciuda dimensiunilor spectaculare dilatate ce caracterizează opulenţa îndoielnică şi artificioasă a vremurilor actuale. Dacă înainte, începând cu obârşiile din ’70, era o divină stare de spirit, acum pare o simplă şi banală stare de fapt; consemnată ca atare şi pe care o percepem, aşa cum am fost obişnuiţi în ultima perioadă, ca pe un simplu spectacol. Sau, ca să fim mai aproape de realitate şi de aşa zisul spirit al zilelor noastre, ca pe un şou. (În engleza noastră maternă, cea de toate zilele, se scrie show.) Şi care, de regulă, are loc la marginea Bistriţei, lângă puntea ce duce la ştrand. Oricum, faţă de reprezentaţia anostă – şi nu de puţine ori scabroasă – a contemporaneităţii, cea de faţă se dovedeşte a fi benefică. Atât pentru public cât şi pentru manifestarea în sine care, iată, încearcă să-şi redescopere virtuţile risipite în uitare în ultimii ani. Din acest punct de vedere, trebuie remarcat faptul că încercarea de a reînnoda firul tradiţiei glorioase a uneia dintre cele mai longevive manifestări de gen din România este meritorie şi, nădăjduim să credem, constituie un prim pas către o normalitate necesară, care să înlocuiască trista realitate invocată şi evocată mai sus. Chiar dacă, aşa cum lesne se poate observa, pe alocuri manifestarea pare a fi încropită din ceea ce s-a mai găsit în pripă prin cuhnie.
Noua structură a festivalului muzical, mai simplă şi mai pragmatică, e drept, este axată pe cele două manifestări serale: una adresată îndeobşte cunoscătorilor interesaţi, desfăşurată sub acoperiş, şi cealaltă, în plein air, pentru marele public; în parte şi el interesat, în (altă) parte aflat la plimbarea de seară al cărei program s-a îmbogăţit fortuit cu un acompaniament sonor de fanfară (pentru nostalgici), de folk (pentru îndrăgostiţi), de populară (unde-s micii? unde-i berea?!) sau de calitate (pentru pasionaţi, avizaţi şi snobi). Aşa cum s-a întâmplat, de pildă, duminică seara, când debutul acestei ediţii a Vacanţelor a fost marcat de concertul orchestrei „Camerata Regală“, dirijată de Constantin Adrian Grigore şi având ca solistă pe Simina Croitoru. Cum marcat a fost şi de iminenta ploaie ce ameninţa să ducă de râpă eforturile organizatorilor ce nu pridideau cu primenirea celor patru sute de scaune pustii. Mă şi vedeam precum Gene Kelly alături de Debbie Reynolds în „Singin’ in the Rain“. Din fericire, harul muzicii se pare că l-a înduplecat pe Dumnezeu. Concertul a fost prefaţat, evident, de tradiţionala (şi ea) festivitate de deschidere unde, ca deobicei, s-au perindat reprezentanţii finanţatorilor (prin Mihai Hanganu), ai organizatorilor (Carmen-Elena Nastasă şi Mihaela Spiridon) şi ai funcţionărimii artistice implicată în generoasa întreprindere (nu trageţi în iepuraşi!), pentru a ne reaminti – credeam noi – cât de importantă este muzica, arta şi cultura, în general, pentru dezvoltarea plenară a omului nou, crescut în spiritul democraţiei, al respectului pentru valorile comune europene, pentru statul de drept şi economia de piaţă… tra, la, la! Ura! Din fericire, discursurile au fost parcimonioase. De americani nu s-a pomenit ioc. Şi nici măcar de premier. S-a amintit, totuşi – şi ăsta e un gest frumos, datorat după câte am înţeles domnului Mihai Hanganu – de profesorul Constantin Alupului-Rus, cel care, după cum prea bine se ştie, şi-a dedicat o mare parte din viaţă acestei manifestări, şi care, luat pe nepregătite şi invitat pe scenă a regretat că nu a îmbrăcat fracul.
Formaţia „Camerata Regală“ este o apariţie fericită în programul festivalului. Cu atât mai mult cu cât repertoriul propus a fost, în cea mai mare parte, pe gustul publicului eterogen – şi tocmai din această pricină oarecum eclectic – reunind lucrări de factură diversă şi stiluri oarecum contrariante. Pe de o parte Ceaikovski (cu celebrul Vals din Serenada pentru orchestră de coarde) şi Brahms (cu arhicunoscutul dans ungar nr. 5), amestecaţi cu Melodiile lăutăreşti ale lui Sarasate, unul dintre Dansurile româneşti ale lui Bartok, şlagărul lui Offenbach, Barcarolle, şi cel autohton al lui Constantin Dimitrescu, pe de alta Albeniz, Holst, Gardel, Piazzola, Bregovici sau Teddy Bor, acesta din urmă cu o inedită tratare a unui arhicunoscut pretext muzical clasic, un amestec genial de Mozart şi Haggis, cum îl caracteriza pe drept cuvânt cineva, recordând domeniul sonor la cel tradiţional gastronomic scoţian, alcătuit din organe şi măruntaie; de oaie, că tot e specialitatea casei de la Mioriţa încoace. Oricum, inspiratele şi nuanţatele interpolări în capodopera miniaturală mozartiană au fost gustate din plin de către public. Dincolo de cele două bis-uri pe gustul tuturor, a surprins plăcut farsa în urma căreia cei prezenţi s-au putut delecta cu frumoasele sonorităţi ale primei mişcări din Concertul în C dur de Haydn, în interpretarea fastuoasă a tânărului violoncelist Octavian Lup.
Nu sună rău deloc formaţia regală, chiar dacă poate surprinde uneori prin maniera inedită de a da un sens nou frazării. Programul, digerabil chiar şi de către stomacul unui microbist înrăit ce nu poate uita păliturile de osândă ale Mondialului, a avut suflu şi coerenţă, solistica Siminei Croitoru s-a dovedit a fi impecabilă şi pe alocuri chiar spectaculoasă, iar conducerea dirijorală pertinentă şi, fără a fi ostentativă, plină de vigoare şi precizie în gestică. Constantin Adrian Grigore, un şef de orchestră pe cât de tânăr pe atât de talentat, a reuşit să imprime formaţiei suflul unei expresii echilibrate, viguroase şi în acelaşi timp plină de nuanţe. Coerenţa frazei, buna dozare a tempoului, conturarea pregnantă a planurilor dinamice, omogenitatea sonoră de invidiat, elasticitatea şi, mai ales, acurateţea intonaţională şi înţelegerea inteligentă a caracteristicilor stilistice diverse fac din Camerata Regală o formaţie cu adevărat aristocratică. Care, aşa cum a demonstrat cu prisosinţă, de altfel, poate aborda cu eleganţă şi profesionalism cele mai pretenţioase lucrări, de la preclasici la experimentele contemporane.
O notă bună şi pentru sistemul de amplificare sonoră, care, cu toate dificultăţile de captare a unei formaţii de acest gen, a reuşit să pună în valoare toate compartimentele orchestrale la un nivel sonor pertinent şi, pentru prima oară, de bun simţ. În ciuda sonorităţilor insidioase ale unei formaţii ce concerta pe terasa unui restaurant din apropiere. Deh, fiecare cu vacanţele lui. Muzicale!
Ioan AMIRONOAIE
