Acum 57 de ani, mai precis în iarna anului 1956 (anul Revoluţiei din Ungaria împotriva dictaturii bolşevice, cu represiuni criminale şi în rândurile studenţimii române, dar nu numai), cel mai iubit tânăr poet al României a fost ucis cu sânge rece. De către cine, din ce motiv, cum, aflăm din cea mai recentă apariţie editorială ce tratează această temă: cartea Stelei Covaci – “Nopţile de coşmar ale poetului Nicolae Labiş”, apărută la Editura “Tracus Arte” din Bucureşti. Un alt autor, poetul Cezar Ivănescu (care a murit şi el acum câţiva ani, în 2008, în condiţii destul de bizare) a scris cu vreo 20 de ani în urmă, în colaborare cu aceeaşi autoare, Stela Covaci, o altă carte pe acest subiect: “Timpul asasinilor”, în care era tratat tot subiectul Labiş.
Nicolae Labiş a fost iniţiatorul Mişcării de Rezistenţă anticomunistă în România. De aici avea să i se tragă moartea. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, a fost lovit de un tramvai – conform versiunii oficiale. În realitate, a fost un atentat, pus la cale de Securitate şi executat la ordin. Poetul a supravieţuit, până pe 21 decembrie, la Spitalul de Urgenţă Floreasca. Perfid şi cinic construită şi dusă la îndeplinire din ordine nescrise, această crimă nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare “de interes naţional”. Să ucizi un viitor al unui foarte mare poet al ţării, brusc dumerit asupra jugului, minciunii şi ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu şi mereu la suprafaţă şi, ca în basmele ezoterice; sângele tânăr cere izbăvirea. “Mă număr printre puţinii martori care se mai află în viaţă, colegă de grupă, prietenă şi părtaşă la aceleaşi frământări ale poetului în ultimul lui an de existenţă – tumultuosul şi sângerosul 1956, când doar pentru o clipă am trăit iluzia libertăţii. Această fericire m-a transformat în martor incomod şi «nociv»”, declară cea care l-a cunoscut cel mai bine pe Labiş, scriitoarea Stela Covaci, soţia scriitorului Aurel Covaci, cel mai apropiat prieten al poetului Labiş. “În realitate, nu aveam nici pe departe carisma şi puterea lui de luptător. Am fost aleasă însă ca exemplu, arestată şi condamnată, pentru că am organizat şedinţe «conspirative», «contrarevoluţionare», la care a participat şi poetul Nicolae Labiş. Aceeaşi soartă a avut-o şi colegul şi prietenul nostru comun, Aurel Covaci, care-l adăpostea pe poetul fără locuinţă şi bani Nicolae Labiş. Campania de înfricoşare prin şantaj, schingiuire, condamnări fără drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberantă, încât ne-a amuţit, pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 soţul meu, mi-a propus să nu vorbim, să îngropăm în adâncul nostru această cutremurătoare taină. Familia poetului a ştiut adevărul de la început. Răpus pe patul de la Spitalul de Urgenţă, el le-a mărturisit tatălui său şi câtorva prieteni apropiaţi că a fost împins între vagoanele tramvaiului şi că-l cunoştea pe executant. Singura mărturisire, din zorii zilei de 10 decembrie, dictată lui Aurel Covaci, care fusese chemat la dorinţa lui Nicolae Labiş de o voce anonimă, cu un uşor accent rusesc (vocea Mariei Polevoi – dansatoare, n. 1919 în Basarabia), transmite concluzia cum nu se poate mai clară că necruţătoarea «Pasăre cu clonţ de rubin» a doctrinei comuniste s-a răzbunat pentru nesupunerea lui şi l-a strivit. Cu ironie amară trage speranţa că urmaşii pajurei vor găsi prin ţărână urmele poetului Nicolae Labiş, care «va rămâne o amintire frumoasă». Ultimele trei cuvinte, acel vaer atât de lucid şi disperat, au rămas în manuscrisul original, tăiate de Aurel Covaci la cererea celui care urma să plece demn, împins în abisul morţii de cei pe care i-a crezut că au suflet şi idealuri. Mă voi rezuma doar la ceea ce cunosc despre cum s-au petrecut hărţuirea, lupta şi soluţia finală dintre poetul Nicolae Labiş şi organele Securităţii statului în toată ierarhia lor în cele trei luni ale toamnei anului 1956”.
Avea intenţia să abandoneze “cerinţele epocii”
De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952, tânărul Labiş, romantic revoluţionar, cum se spunea pe atunci, încercând să scrie în pas cu cerinţele epocii, a înţeles că îndrumarea falsă şi restricţiile care i se impuneau nu pot fi admise. Inteligenţa scotocitoare, talentul debordant au declanşat ura şi invidia colegilor de la Şcoala de Literatură (Nicolae Stoian, Gh. Tomozei şi alţii), dar, mai ales, din partea responsabililor cu “tinerele talente”: M. Beniuc, Marcel Breslaşu, Gogu Rădulescu, Mihai Gafiţa ş.a. Pentru că Labiş nu s-a supus, a refuzat oblăduirea cuiva, a început să i se constituie dosarul de urmărire. Directorul Şcolii de Literatură îl credea pe Labiş “un rătăcit” cu idei “dăunătoare”. S-a creat în jurul lui o reţea informativă dintre colegi, obligaţi, de spaimă, din laşitate sau din dorinţa de parvenire, să scrie şi să depună regulat note informative despre lecturile interzise, ideile răzvrătite şi tot ce părea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil năstruşnic şi generos. Concret, se perindă sancţiunile, tentativele de exmatriculare din şcoală sau UTM, consemnarea la domiciliu, percheziţiile în camera de la cămin, urmate de confiscarea cărţilor interzise. A continuat interzicerea textelor şi a prezenţei lui la Festivalul Mondial al Tineretului – Bucureşti 1953. În marea lor ură şi prostie, colegii şi “victima” l-au pârât pentru “tentativă de viol” asupra naivei Doina Ciurea. Doar M. Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai putut salva de sancţiuni. Ne apropiem de anul 1956, când poetul Nicolae Labiş se hotărâse să termine cu “coproducţiile” şi să pornească pe drumul propriu, fără îndrumători şi închistări în lozinci triumfaliste. Într-un interviu dat la Radio în 1956 lui Titel Constantinescu, el numeşte perioada Şcolii de Literatură “Treapta limpezirii”. Citez: “În această etapă m-am format prin luptă. Dogmatismul, birocraţia, iată nişte scorpii care circulau cu violenţă pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi… dar nu m-am închinat cum, vai, au făcut-o unii colegi ai nimerniciei…”. Labiş primeşte riposte dure: la Plenara secţiei de poezie de la 29 mai 1956, în referatul lui M. Petroveanu (soţul Veronicăi Porumbacu) îi caracterizează poeziile ca dominate de “apăsare şi tristeţe lipsită de obiect”, iar Mihu Dragomir îl acuză de “asimilarea excesivă a unor poeţi dintre cele două războaie” (Ion Barbu şi Tudor Arghezi), ca apoi, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956, să-l învinuiască de “snobism, evazionism, influenţe ale ideologiei burgheze, infiltraţii liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum şi confuzii cu privire la raportul dintre libertate şi îndrumare”. Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagmă, piedicile puse sub diverse pretexte la publicarea volumului aşteptat şi a unor poezii trimise la reviste, lipsa de bani îl izolează, dar cel mai mult îl înspăimântă chemările la ordin cu ameninţări din partea Securităţii.
Ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii
Ştia că este trecut pe “lista neagră” întocmită de Gogu Rădulescu (prezent în tribună până în ultima zi a lui Ceauşescu), care primise de pe atunci sarcina ca, sub pretextul unor discuţii sincere “cu tinerii scriitori, să afle şi să informeze Securitatea ce idei duşmănoase îi frământă în taină”. “Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii”, declară cu toată răspunderea ziaristul şi apropiatul prieten până la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, apărute abia în anul 2005, după părerea mea, cea mai autentică, dezinteresată şi bine informată consemnare dintre cele apărute până acum. Pe parcursul anului 1956, cred că prin vară, se mută de la adresa de pe Str. Odobescu, unde locuiau în comun cu fraţii Raicu, D. Carabăţ, Gh. Mărgărit (sporadic mai dormea şi pe la Ion Băeşu sau Lucian Pintilie). Ceruse o cameră de la Uniunea Scriitorilor, dar nu primise. Colegul său, mai în vârstă cu trei ani, Aurel Covaci, generos şi ocrotitor, îi oferă să împartă, ca între fraţi, camera cu chirie de la ICRAL de pe Strada Miletin nr. 14. “Dormeau într-un pat, îşi împărţeau bruma de mâncare, ţigările şi paharul de vin, dar mai ales nedumeririle, spaimele şi hotărârile – scrie Stela Covaci – iar din acel septembrie 1956, eu, Stela Pogorilovschi, studentă la Secţia de Literatură şi Critică Literară, anul III Filologie, am devenit prietenă apropiată, confidentă, împărtăşindu-le durerile şi bucuriile zi de zi. Am povestit în două cărţi apărute – «Timpul asasinilor», Editura Libra, 1997, şi în «Persecuţia», Editura Vremea, 2006 – parte din documentele memoriei mele care se referă la acel anotimp zguduit de istorie, a cărui amprentă a rămas ca un sigiliu sacru impregnat în fiinţa mea fragilă, maturizând-o. Le voi relua curând în altă parte, întregindu-le mai ales pe cele despre poetul supravegheat şi voi povesti cum, împotriva raţiunii lui salvatoare, destinul, adică propria lui structură spirituală, înfruntând «maşina infernală», îl împingea spre pieire. De altfel, în majoritatea poeziilor de atunci, presentimentele, ca în tragediile antice, domină şi ne copleşesc. Aurel Covaci le cunoştea cel mai bine, i-a citit primul epitafurile despre care, cu nesăbuinţă, regretatul Laurenţiu Ulici mi-a spus: «Poetul şi-a regizat singur moartea». Voi încerca acum să desluşesc semnificaţia «nopţilor de coşmar», adică a trăirilor din poeziile scrise sau dictate lui Aurel Covaci, câte s-au mai păstrat, din cele două nopţi esenţiale: Noaptea Sfântului Andrei – 30 noiembrie 1956 şi 2 decembire 1956 – Ultima zi de naştere, la împlinirea a 21 de ani. Cele din Ultima Noapte au fost descoperite de mine acum un an în Muzeul de la Suceava, «Fondul Nicolae Labiş», la care nu am avut acces până recent, după cum, timp de peste 50 de ani, nu am fost invitată niciodată să onorez vreo festivitate dedicată poetului…” – scrie Stela Covaci. (va urma)
pentru ca si acum sunt tot comunisti la putere .