Nu am multe scrisori de la Aurel Dumitraşcu (21 noiembrie 1955, Borca – 16 septembrie 1990, Bucureşti), vreo 40, scrise de el în cei 12 ani cât viaţa ne-a îngăduit să rămânem prieteni pe acest pământ. I-am scris prin februarie 1978 când, făcând cunoştinţă la Piatra Neamţ cu Adrian Alui Gheorghe, viitorul meu prieten m-a îndemnat să-i scriu lui Aurel, la Borca. Ei doi corespondau de câteva luni. Îi citisem poeziile lui Aurel apărute în reviste şi în Ceahlăul, dar nu ne cunoşteam încă. Tot de la Adrian avea să aflu că la Neamţ mai există un poet, Daniel Corbu, care face armata la Fălticeni. Surpriza mai mare a fost să aflu că Daniel Corbu îmi este consătean… Cu Aurel nu ne scriam foarte des pentru că el ajungea aproape lunar la Târgu Neamţ sau la Piatra Neamţ cu diferite ocazii, şedinţe de cenaclu, evenimente culturale mai importante sau pur şi simplu ca să ne vadă. Aş putea spune că îi scriam lui Aurel doar atunci când simţeam nevoia să-i comunic ceva mai deosebit. Îmi răspundea cu promptitudine şi cu căldură. (Nicolae SAVA)
Borca, 24 mai 1980
Te salut, dragul meu!
Îţi înţeleg perfect mâhnirea. E şi a mea! A oricărui om care a citit măcar o carte a lui Marin Preda. Eu aproape nici cuvinte nu mai am. Nu spuneam degeaba că primăvara aceasta e absolut netrebnică. Lucian Vasiliu spunea tare adevărat că prin Preda n-a murit doar un mare scriitor, ci „o idee de cultură românească”. Şi cred că avea mare, mare dreptate. Nu putem plânge la infinit nici o moarte. Dar eu unul simt că cel mai mult mă doare faptul că nu ne vom mai îmbogăţi cu nişte cărţi pe care EL trebuia să le mai scrie, unele le şi anunţase. Din acest punct de vedere plecarea lui mi se pare nu atât absurbă, cât mai ales dincolo de orice putere de acceptare. Am rămas mai singuri, mai săraci. În faţa morţii vom rămâne întotdeuna neputincioşi, dar numai trăind cu deplină tensiune vom avea puterea să nu ne pară rău după anii care, încet, încet, ne duc şi pe noi spre sfârşit. Nu ştiu dacă din moartea cuiva se poate învăţa ceva, dar sunt convins că eu unul am devenit mai trist, mai cufundat în gânduri, cu mai multe întrebări despre ce suntem noi şi ce trebuie să facem. Părerea mea e că în romanul românesc Preda e cel mai complex şi profund. Apropierea de Sadoveanu nu mi se pare deloc nimerită. Poate şi pentru că eu l-am receptat pe Sadoveanu doar ca un povestitor de geniu, nu şi ca pe un om plin de întrebări – atuul prim al celui cu adevărat mare (dacă acest cuvânt poate spune ceva despre un artist). Zaharia Stancu e un mare poet în proză sa, dar şi el este un povestitor de geniu. Recunosc, pe mine mă tulbură mai mult scriitorii sfâşiaţi. Preda e unul dintre ei. Îţi dau dreptate dacă afirmi că el este culmea romanului românesc, culmea adevărată. Da, nici mie nu mi-a plăcut şedinţa de cenaclu. Prea mulţi vorbeau ca să se afle în treabă. Până şi eu căzusesem în greşeala aceasta! Am făcut bine că am citit poemul acela „Cenaclu”. La Piatra Neamţ n-a fost mai grozav. Adrian ne-a dus la un fals-prieten. Un nazist. Dacă mă mai duce vreodată să-mi petrec o noapte cu o asemenea persoană înseamnă că nu mi-e prieten şi n-a priceput niciodată ce-i cu mine.
Pe 1 iunie mă duc din nou la Cluj. Să mă înscriu. Nu ştiu ce voi face, examenul nu-i uşor, chiar dacă nu fac decât să învăţ, să pătrund adânc în meandrele filozofiei şi ec. politice. Sunt interesante. Dar eu, ca de obieci, gândesc prea mult. Şi la examentul la filozofie nu e bine să faci aşa ceva. Voi căuta să rămân în Cluj oricum. Am sentimentul că trebuie să mă gândesc mai serios la cărţile pe care le am în cap. Şi să le dau lumii. Le voi scrie fără păreri din jur. Ştii, Nicule, deşi nu-s niciodată prezumţios (cum se exprimă un ex-clujean grăbit, la cenaclu) am încredere în scrisul meu. Nu în treptele de azi, ci în cărţi. Pentru că eu nu văd doar poeme, eu văd cărţile. Un fel de supra-structuri pe care le ard zilnic şi le scriu din nou. Poate că nu întotdeauna vă vorbesc de ceea ce fac, dar numai textul spune ce-i cu mine. Adrian, care cred că a pierdut anumite sensuri ale poezei – în armată, avea senzaţia unui anume manierism în ceea ce scriu de un timp. Nu e vorba de aşa ceva, doar că eu nu cred niciodată că o metaforă rezolvă un poem, după cum nu cred că o carte bună de poezii înseamnă doar o adunătură de poezii. Repet, am ajuns să văd CARTEA. E motivul pentru care multe texte din cele bune pe care le-am scris nu vor avea loc în prima mea carte. Şi nici după aceea. Mi-ai face o mare bucurie să-mi procuri „După melci”. Orice disc bun pe care nu-l am mă interesează! Dar să-mi spui şi tu ce dorinţe să-ţi „rezolv”, mi-ai mai dăruit cândva un disc minunat!? Cele două „poeme pentru Mina” nu mi-au prea plăcut. Există câte un cuvânt, sau vers, care m-au deranjat. Desigur, ca orice părere, nici a mea nu trebuie luată în serios! Numai linişte, poezie şi cărţi rare! Cu toate gândurile bune, Aurel
PS – Eu ţi-am mai scris o scrisoare înainte de a veni la Târgu Neamţ. Ai primit-o!? Aurel
Borca, 27 noiembrie 1980
Bună, dragul meu!
Mâine se împlineşte exact o lună de când mi-ai scris acea scrisoare care m-a emoţionat, sinceritatea ta, deschiderea cu care mi-ai scris, toate gândurile bune din ea m-au copleşit. Păcat că luna aceasta a mers toată strâmb. Dramele petrecute prin mine, sila cu care a trebuit să accept întâmplări ireversibile m-au făcut să scriu puţin şi să tac. A murit un om la care ţineam mult, cred că singura rudă (dintre multele-mi rude) la care ţineam. Şi era un om fantastic de bun. Pe mine mă răvăşesc cumplit lucrurile de felul acesta. Moartea nu mă mai emoţionează, dar mi-e silă, mi-e nespus de silă. De atunci starea de mâhnire în care exist nu mai dispare. Am scris puţin şi fără convingere, lecturile n-au ambiţionat nimic din mine, şcoala n-a îmblânzit nimic din mine, poate că numai cartea lui Stoiciu, pe care mi-a trimis-o de ziua mea, a fost o reală bucurie. Mi-a vorbit de faptul că te-a întâlnit la Dragosloveni – Focşani,, regretă faptul că în aceele zile s-a simţit rău şi n-a putut să-ţi fie o gazdă prea primitoare. Să-l înţelegi, de fapt e un baiat minunat. Cartea lui este ciudată şi minunată! Aparenta (uşor aparenta) tonalitate a la Sorescu din „La Lilieci” este de fapt o inducere în eroare. Sorescu încerca să redimensioneze o parte de lume numită SAT, prin care o parte din sufletul lui devenise, în timp ce la Liviu este vorba de o terorizantă relaţie cu amănuntul tragic (şi, cred eu, tragicul e convingător numai „expus” prin detaşare, ironie chiar!) de care nu poţi scăpa. Liviu prezintă, ca să zic aşa, breşa primordială a sufletului său trecut prin realitatea cea mai banală, de aceea şi plină de atâtea semnificaţii. Se poate vorbi mai mult. Şi altfel. În ziua aceea, pe 21 noiembrie, când împlineam un stupid sfert de veac, o altă singură bucurie au fost cuvintele Georgettei, ţiganca aceea „schiloadă” şi de suflet pe care am întâlnit-o în seara aceea de luni, la Piatra Neamţ, după ce plecasem de la Adrian… Poţi veni oricând ai timp la mine! Chiar dacă sunt pustiu şi cam bleg. De fapt, cred că pe săptămâna cealaltă să fiu la voi, apoi merg şi pe la Adrian. Marţi voi lua banii şi voi putea călători. Banii pentru premiul de la Suceava n-au mai venit. Asta nu-mi convine, îi aştept de prea mult timp. Şi îi aştept pentru că sunt tot sărac şi cu datorii. Sper c-ai primit banii! Îţi mulţumesc şi de aici pentru împrumut. Altceva, m-a căutat un tip de la Securitate. Daniel Dimitriu vrea să mă prezinte în „Convorbiri…” Se pare că următorul pe această lună. Adrian e şi el cam pustiu de gânduri. Daniel, se pare, şi el. Toamna aceasta e tâmpită. „Cronica”?! Nu întâmplător spuneam eu ce spuneam despre ea. În vacanţă cred că voi merge pe la Lucian, pe la Bucureşti. Dar numai pentru a mă plimba, pentru a scăpa de ce e putregăios şi hârşâit prin sufletul meu. Încerc să gândesc noua-mi carte. O voi scrie în această iarnă. Ştiu. Când va apărea?! Poate că nu prea mă bat pentru aceasta! Deşi am atâta nevoie de o carte! Poate că ar trebui să merg până la Cluj, la D.R. şi la Felea! T.T. Coşovei nu mi-a plăcut în „1,2,3 sau…”. Superbă carte „Cel mai iubit dintre pământeni”, rară carte! Îţi doresc linişte şi poezie! Şi mai scrie-mi! Felicitări pentru premiul de la Focşani, chiar dacă el în sine, ca orice premiu, nu spune nimic despre poezia ta!
Al tău, cu toată preţuirea,
Aurel
