Pictura Doinei Daşchievici funcţionează asemenea unei respiraţii. Pe de o parte e vorba de o imensă forţă centripetă (rod al unei cerebralităţi extreme), semnul pictural esenţializându-se până la a deveni formă pură (pătrat, cerc, romb), simbol (matrice, mandală), încifrare (de fapt înliterare). Pe de altă parte, activează o teribilă forţă centrifugă, engramele, runele, alfabetele secrete, textele rotindu-se când lent, într-o gigantică spirală, când rapid, ca o tornadă inversă, distrugând stereotipii, cutume, alungând acea lene a ochiului pe care o mai are privitorul comun aflat în faţa unui tablou. (Mă gândisem iniţial ca în loc de respiraţie să scriu pulsaţie). Ar fi fost poate mai exact ca mişcare, dar aş fi alungat umanul, lucru esenţial pentru pictura artistei. Structura generală este cea a unui labirint, cu cele două funcţii esenţiale ale oricărui labirint: aceea de a ascunde şi aceea de a revela.

Labirintul înseamnă, la prim contact, alienare, neputinţa de a depăşi o limită (umană sau nu). La a doua citire, labirintul înseamnă atât triumful raţiunii asupra amorfului, animalicului, visceralului, cât şi o iniţiere. Or, nicio iniţiere nu este alienantă. Labirintul interzice accesul neiniţiatului; dimpotrivă, el este tocmai o reprezentare iconică a diferitelor stadii ale iniţierii.

doina_daschievici

Labirintul este în primul rând o construcţie. Chiar etimologic se observă acest lucru: rădăcina la, de unde laos în greacă şi lapis în Taină. Sau acel labrys, secure cu două tăişuri. O construcţie uriaşă, nu atât prin dimensiuni, cât mai ales prin finalitate.

Pictura Doinei Daşchievici este una a construcţiei atente, definitive; ai senzaţia că nu se poate adăuga sau scoate ceva. Pictoriţa crede în forţa cosmosului, înţeles ca fiind haosul guvernat de legi. Prin urmare pictura ei, rece doar în aparenţă, are muşcătura fosforului alb. o pictură deloc concesivă cu privitorul. Doina Daşchievici nu devine complicea acestuia, nu îi face cu ochiul, nu îl lasă să se odihnească. Se foloseşte însă pe inteligenţa acestuia. În fond, cunoaşterea se bazează pe iniţiere. Nu poţi citi fără să ştii alfabetul, valorile şi semnificaţiile literelor.

Doina Daşchievici crede în posibilitatea omului de a se (auto) iniţia, după cum crede că arta rămâne un apanaj al elitei. Nu al unei elite exclusiviste, ci al uneia care te primeşte oricând, cu o singură condiţie: să încerci să treci prin proba labirintului. Orice operă de artă poate fi citită, privită, interpretată în infinite feluri, în funcţie de „etajul” la care te găseşti. Zvastica poate fi un simbol al nazismului, al unui cult solar persan, un simbol masonic, un simbol al principiului şi al unităţii, o reprezentare totală (spaţială) a literei G, un echilibru între alb şi negru etc.

Prin urmare poţi interpreta pictura Doinei Daşchievici ca fiind una păgână, a primilor iniţiaţi, cu mult înaintea creştinismului sau al altor religii mono sau politeiste. După cum, schimbând registrul (şi unghiul) poţi considera pictura artistei ca fiind una profund religioasă.

Lucian STROCHI

Articolul precedentInscripţii nemţene / O epistolă necunoscută a lui Grigore N. Lazu
Articolul următorJudeţul Neamţ în mărturii UN OASPETE FRANCEZ, LA 1841 (VII)