Pictura Doinei Daşchievici e o pictură „havuz”: restrânsă la un perimetru precis, perfect (pătrat sau romb pătratic) al unei fântâni arteziene, ea este prin semnificaţii, prin invitaţia la o călătorie iniţiatică, infinită precum oceanul planetar. Există o fascinaţie a cerebralului şi, prin arta sa, Doina Daşchievici probează adevărul acestei afirmaţii.
Doina Daşchievici este o iniţiată. A ieşit din labirint.
Marii artişti sunt o sinteză, o medie aritmetică între spiritele eleate (apolinice) şi heraclitice (dionisiace). Obsesiile Doinei Daşchievici sunt cele ale unui eleat: caută neapărat forma perfectă (pătratul, rombul, cercul, sfera, triunghiul) pe care le dezvoltă apoi, obţinând mereu şi mereu alte deveniri. Rezolvările sunt prin urmare cele ale unui heraclitic: mandale, prapuri, scrisori (cu şi fără adresă), pagini de carte, feţe de zar, pătrate magice, perle, lacrimi perfecte. Toate traversate subteran de fulgere cuminţi şi verzi, dar teribile!
Stăpânind perfect formele, Doina Daşchievici nu are încredere în ele, considerându-le urme ale viitorului sau cicatrici ale unei răni sublime, care va să fie cândva. Scrie atunci mesaje, scrisori pe care le rupe apoi, aparent fără vreo emoţie, înţelegând inutilitatea oricărui mesaj într-o lume în care fiecare monologhează, se ascultă doar pe sine. Se răzgândeşte, aşază pedant rândurile în colţuri de batistă, aşa, ca într-un pomelnic.
Stăpânind perfect culorile, Doina Daşchievici nu are încredere în ele, considerându-le doar treceri, metamorfoze incomplete ale sufletului, stări intermediare. Pictează atunci litere pedant, caligrafic, asemenea anluminiştilor sau a copiştilor din mănăstiri.
Dar aurul şi argintul triumfă, heraldic, solemn, despicând lumina în curcubeie sacre. Culoarea se întoarce la noi proaspătă, crudă, virginală, nepoluată de ochi şi mână omenească.
Iar Doina se întoarce, pentru a câta oară, orgolios şi pudic, la pânzele ei. Nu şi le doreşte altceva decât ferestre prin care să putem privi lumea. Sau prin care putem fi priviţi.
Lucian STROCHI
