În curtea casei lui moş Matei (unchiul miresei), ospăţul nunții din Pluton-Pipirig continuă, în veselia tuturor. Apoi, spre sfârşitul mesei, fratele mirelui închină, reamintindu-i că nu trebuie să-şi uite părinţii („- Să ai totdeauna pentru ei respectul unui fiu şi, pentru mine, prietenia unui frate!”). Primeşte, îndată, răspunsul asigurator al lui Ion: „- Scumpi părinţi şi frate mult iubit, nu voi uita niciodată pe acei din al căror sânge sunt! Femeia mea va fi fiica voastră, iar familia ei va fi şi a voastră!” După acest firesc legământ, vine simbolicul moment de belşug şi apoi se încinge jocul: „Un taler încărcat cu batiste brodate cu fir auriu şi lână făcu ocolul mesei. E un dar [al socrilor şi mirilor], însă fiecare nuntaş pune în taler, pentru batista pe care şi-o alege, cât îl lasă inima şi punga. Desigur, eu am făcut la fel cu ceilalţi. Când talerul s-a golit, toată lumea s-a ridicat şi s-a dus de a felicitat şi a îmbrăţişat pe tineri şi pe părinţi. Şi nu fără o dulce emoţie am văzut lacrimi duioase umplând ochii tuturor celor din această fericită familie. Până seara au ţinut-o într-un joc… Iar când Ion a vrut să se retragă, Ileana s-a dus şi a cerut voie de la părinţii săi. – Du-te, fiica noastră – încuviinţară, dintr-odată, Neculai şi femeia sa – du-te şi cerul să binecuvânteze legământul vostru… Şi o îmbrăţişară… Ileana se aruncă în braţele lor, dar părinţii o duseră la pieptul soţului, care o luă ocrotitor. Când să pornească, îi aţinu calea o ceată de flăcăi înarmaţi cu pari şi securi. Fără a se sinchisi, Ion le aruncă în faţă o batistă brodată şi, luându-şi soţia în braţe, trecu prin mijlocul lor, o aşeză în carul încărcat cu zestre şi porni călare… Toată lumea se îngrămădi în urma lor, întovărăşindu-i până la Pipirig, unde am mers şi eu. Pe drum, ecourile munţilor răspundeau detunăturilor de armă şi melodiei acestui vechi cântec: Taci mireasă, nu mai plânge,/ Inimioara nu-ţi mai frânge,/ Căci la maică-ta te-oi duce/ Când răchit-a face mere/ Şi troscotul vineţele… Drumul îi îngust şi desfundat, dar veselia care merge cu noi îl îndulceşte aşa de mult, că abia îl simţim. Suntem la Pipirig înainte de a însera. Tinerii soţi, ajunşi sub acoperământul locuinţei lor, primesc ultimele noastre felicitări şi ne invită la masa lor, a doua zi. Apoi, fiecare plecăm să ne căutăm un culcuş la gospodarii mai înstăriţi ai satului”. A doua zi, bucuros că, pe lângă vizitarea orășelelor Roman și Piatra, precum și mult dorita ascensiune pe Ceahlău, a avut parte și de acest pitoresc ritual folcloric al unei nunți țărănești, J.A. Vaillant se îndreaptă spre Mănăstirea Neamț, trecând prin pădurea de stejari de la Braniște, pe care o asemuiește cu cea de la celebrul Fontainbleau (fost parc regal de vânătoare din apropierea Parisului): „Neamțul este, într-adevăr, o mănăstire minunată. Cele două biserici de aici [Sf. Gheorghe și Înălțarea Domnului], cele zece clopotnițe, cei cinci sute de călugări care mișună în toate părțile, brazii care fac de santinelă la poarta de intrare, munții înalți de la orizont, acoperiți de zăpadă – în sfârșit, toate aceste minunății sunt destule pentru ca să atragă curiozitatea călătorilor. E cea mai mare, cea mai bogată și cea mai populară din toate mănăstirile Moldovei. E o capitală, un centru, e ținta pelerinagiilor sfinte, e Ierusalimul țării… Și pelerinii vin adesea să plângă pe ruinele vechii cetăți, care se vede la vreo 12.000 m. de la porțile mănăstirei”.
Constantin BOSTAN
