gavril-vatamaniuc

“Eufrosina Huţuleac din Milişăuţi a fost deportată în Dobrogea timp de 7 ani. La doar o zi după ce născuse, a fost scoasă din pat în miez de noapte, cu copilul în braţe, şi dusă în pribegie. «Cu predare din post în post, am ajuns la Bucureşti. De fiecare dată eram batjocorită, lovită, ameninţată şi tot timpul mi se spunea să las pruncul, că nu am cum să-l ţin mai departe, pentru că voi fi dusă la muncă. Băiatul era anemic, nu mai plângea, bâzâia numai, că nu avea putere nici să plângă. Era tot numai o rană, că nu-l schimbam, nu aveam cu ce. Uscam pelincile în sân. Mă temeam să nu moară nebotezat şi i-am pus numele Lacrim, de la lacrimi. Dar, nu au vrut să mi-l înregistreze aşa, m-au luat la batjocură şi l-au scris Lacrea. Ne-a ţinut Dumnezeu în viaţă, aproape că a fost o minune ce s-a întâmplat cu noi. Nu ştiam nimic despre familia mea, era mama luată, era omul meu, dar cel mai tare mă îngrijoram din cauza fetiţei, care era mică, avea numai 2 ani. Am stat într-un arest din Bucureşti mai mult timp, apoi am fost dusă în Dobrogea. Când mă duceau spre gară, m-a văzut un băiat din sat, care era soldat, şi m-a întrebat unde merg. I-am spus că nu ştiu, cel care mă păzea m-a ameninţat cu arma, iar el a scris acasă la ai lui şi aşa a aflat tata că trăiesc. După două luni de umblătură cu copilul la piept, am ajuns în Dobrogea, la Poarta Albă. Era o mare de oameni de tot felul. Şi puşcăriaşi, şi de ăştialalţi. M-au trimis pe câmp să văd dacă găsesc vreun cunoscut. Le-am spus că nu, şi ei râdeau că o să-i cunosc pe toţi. Mă întrebau dacă-mi plac lanţurile, dacă le aud cum zornăie… Mă temeam pentru copil să nu moară, iar ei râdeau zicându-mi că nu-i nimic, abia aşa mă pot duce la Jilava, unde-i răcoare pe gratii, că-mi curge apa pe dedesubt… Familia mea ajunsă în satul Bairam, la graniţa cu Bulgaria, a aflat că eram şi eu prin zonă şi s-a rugat să o lase să mă caute. Ne-am întâlnit şi am mers cu ei acolo, la muncă, şi eu. Am fost deportaţi 6 ani, 11 luni şi 25 de zile. Apoi ne-au dat voie să plecăm oriunde, dar nu acasă. Ne-au spus să ne alegem un loc şi am ales la Iacobeşti, aici, la noi. Nu ne dădeau voie să ne întoarcem şi parcă nici oamenii nu mai erau aşa cum îi ştiam noi. Cei care mai aveau suflet, se temeau şi de umbra lor. Erau vremuri grele, era o nebunie, se fereau să vorbească, se temeau să nu fie duşi ei la puşcărie, aşa era atunci. După alte luni bune ne-am apropiat de casă, ne-am întors. Cu frică, dar am revenit în sat. Nu mai rămăsese mai nimic din gospodăria noastră, iar casa era acum fierăria GAC-ului, care se înfiinţase imediat după ce ne luaseră pe noi, cei cu pământul «absenteiştilor», cum ne-au botezat pe cei deportaţi, şi al altora care au vrut  să se înscrie de la început. Un om mai milos a spart într-o noapte, lacătul de pe uşă şi a băgat copiii în casă. Dimineaţa, fierarii veniseră la treabă şi ne-au găsit acolo, printre fiarele lor. S-au supărat, s-au speriat, dar după o vreme ne-au lăsat în pace acolo. Au mutat fiarele în fosta noastră şură, unde era mai mult  spaţiu şi au lucrat acolo mai departe, încet-încet, am luat-o cu greu de la  capăt”.