“Şi acum pentru că tot de lăcomia de argint a lui Iuda putem vorbi, să vedeţi întâmplarea din cizmărie: între zecile de perechi de încălţăminte aduse la atelier, într-o zi am nimerit un bocanc american, din piele fină, purtat desigur de un ofiţer. Când i-am smuls tocul, am avut o neaşteptată surpriză – din scobitura anume făcută în toc, au căzut înainte-mi 4 inele legate unul de altul şi o pereche de cercei de aur… Cine ştie ce poveste dragă ascundeau acestea! Dintre cei 6 din echipă, unul m-a observat. Am mers la baie şi am încercat să îngrop podoabele în săpunul moale pe care îl purtam în buzunar. Peste puţin timp am fost chemat de către comandantul lagărului – un prizonier din Cernăuţi. Mi-a cerut bijuteriile, bătându-mă zdravăn cu o vergea de cauciuc. I-am dat inelele, dar nu a fost mulţumit – scobitura din toc arăta că mai era loc pentru ceva. M-a bătut iarăşi şi i-am dat şi cerceii, între timp a aflat despre toate acestea căpitanul de lagăr, ofiţerul, şi el flămând după aur. Când nu după multă vreme comandantul care m-a bătut a fost eliberat, la plecare i s-a făcut o percheziţie. Avea în cufăr o haină frumoasă, ungurească şi o pereche de cizme luxoase, în tocurile cărora, prietenii cizmari i-au ascuns aurul primit de la mine. Percheziţia a fost scurtă, fiindu-i reţinute cizmele. Demontate rapid, acestea au fost aruncate pe margine. Ofiţerul deveni posesorul bijuteriilor. Eu, care trebăluiam de ici-colo cu încălţămintea pe umăr, am văzut toate acestea. L-am zărit şi pe comandant care, văzându-mi satisfacţia, şi-a muşcat pumnul ridicat ameninţător. Căpitanul mai găsise în cizmele din cufăr şi un ceas de aur. Bucuros, mi-a înlesnit porţii generoase la masă, din care se împărtăşeau şi confraţii din jur… A urmat o scurtă perioadă de muncă în mină şi apoi a sosit ordinul eliberării; s-au citit declaraţiile prizonierilor luate la intrarea în lagăr. Comisia stabilea loturile care aveau dreptul de a se întoarce acasă. T.C. ne spune că din 4.500 de prizonieri, în viaţă au rămas vreo 700. Eliberarea venea în toamna lui ’48. Foştii prizonieri au primit bocanci cu talpă de lemn şi feţe din foaie de cort, salopete şi şepci ruseşti, pâine, alimente şi… confort în vagoane, scânduri geluite; după o oprire la Bălţi au fost predaţi românilor într-o unitate militară din Focşani de unde au fost distribuiţi în toată ţara. Toader avea atunci 26 de ani şi jumătate. A fost reţinut timp de o lună la magazie, transportând cu caii lemne şi alimente, produse de abator; ispitit de o bucată de carne, după atâta regim de lagăr, era în pericol să piară intoxicat, cum a murit vecinul său Gheorghe Moloci, intoxicat de D.D.T., ori nu de mâncare ci de foame şi sete, ca şi consăteanul său Nicolae Moroşan a lui Ştefan, pe care l-a bocit două zile aşteptându-şi rândul la groapa comună”.
Toader Clipa, povesteşte acelaşi “film” ca şi academicianul Constantin Ciopraga. Ne spune că rugăciunea nu era permisă, că zilele de mare sărbătoare creştină treceau ca oricare altele, fiind doar în interior trăite cu nedescrisă emoţie şi durere; spune că în cei 4 ani şi jumătate de lagăr nu a văzut un medic, nici un medicament, că oamenii nu se tundeau şi nu se bărbiereau, că alergau înnebuniţi după un porumb fiert ori după un cap de peşte aruncat chiar în latrina internatului, că mâncau varză şi pâine alterată, peşti aproape descompuşi, broaşte, şoareci şi câini; corespondenţa, o carte poştală la un an, apoi la 8 sau 6 luni câte una, era aruncată de cenzură dacă cuprindea mai mult de 25 de cuvinte. Dombasul era urâcios, negru, pietros, acoperit doar de tufe de pelin, în lagăr, cine ştie pentru câtă vreme, după eliberarea sa au rămas încă în sclavie grănicerii, jandarmii şi cei din SS. Gerul de peste -45°C, foamea, bolile, îi vor fi trecut printre umbrele anonime pe mulţi. Numai povestirile, numai evocările, şi acestea tot mai puţine şi tot mai neinteresante pentru contemporanii tineri, ni-i apropie şi ne trezesc cugetarea prea depărtată de cultul Martirilor.
