Toader Clipa-Donuţă, născut în 13 august 1922 în „satul pâinii” Grăniceşti, Suceava. La 20 de ani, în plin război mondial, se număra între soldaţii din unitatea 8 Vânători Cernăuţi. În timp ce era acasă, într-o scurtă permisie, tobele au anunţat pe uliţe mobilizarea. S-au format coloanele şi, pe jos, trupele au ajuns în Ucraina; în acest timp, companii româno-germane se întorceau de la Cotul Donului. A urmat o întoarcere în ţară, un cantonament în zona Fălticeni – Neamţ. Aici au avut lor confruntări cu sovieticii care au urmărit îndeaproape trupele retrase. La scurt timp a urmat alianţa de la 23 august 1944. Toader Clipa-Donuţă relatează: „În 24 august eram la Mărăşeşti, aici ni s-a ordonat să nu deschidem foc căci sovieticii ne sunt aliaţi; dinspre ruşi însă s-au auzit câteva focuri care nu au făcut victime. Dacă acesta a fost ordinul, până la Roman, unde am fost cantonaţi, cu promisiunea că vom ajunge liberi acasă, am străbătut drumul fără echipament militar, fără arme. În 25 august, sovieticii ne-au încolonat şi ne-au dus pe jos la Târgu Frumos – aici nu mai era comandament, ci lagăr. Calvarul începuse. După 24 de ore am făcut un nou popas în Făleşti – Basarabia, apoi în Bălţi. La Bălţi era un lagăr înfricoşător populat de vreo 25.000 de prizonieri. Când se făcea numărătoarea acestora la anumite intervale, dacă cineva lipsea, era înlocuit cu oricine, la întâmplare, dintre civili, copilandri, tineri ori vârstnici. Se întâmpla că unii evadau din coloană, în mers, ori alţii, bătrâni, bolnavi, epuizaţi nu mai puteau ţine pasul cu rigorile. Când eram în lagărul din Bălţi, au trecut câteva avioane care au bombardat oraşul şi lagărul, cu scopul de a sparge gardul pentru a scăpa măcar o parte dintre cei internaţi; nu ştiu cui au aparţinut avioanele şi de cine au fost trimise; se spunea că ar fi fost nemţeşti. Imediat au sosit trenurile, cu vagoane de marfă, înghesuiţi, câte 100 ori mai mulţi, sub comanda unuia mai isteţ dintre noi, de regulă cunoscător de puţină limbă rusească, am ajuns în oraşul Crasnadon. Am călătorit vreo 4 zile; când trebuia alimentată locomotiva, stam pe unde apucam, în câmp pustiu, în locuri necunoscute. Setea întrecea foamea, somnul în picioare, supravegherea severă, injuriile, sufocarea în mediul aglomerat ne măcinau lent. Şi dincolo de acestea, muţenia, lipsa de comunicare. Nu ni se permitea nici un cuvânt – mergeam ca animalele inconştiente spre abator… Lângă mine erau consătenii Ştefan Moroşan, Iordache Buliga, Anton Moroşan, Nicolae Moroşan al lui Ştefan, Aurel Teodorovici, Gheorghe Buliga şi Gheorghe Moloci. Gheorghe Petrovici – Ghiorghieş, ieşind din coloană, asumându-şi un mare risc, a fugit. La vreo 20 de kilometri de Crasnadon erau minele din Dombas. Coloana noastră înaintând tot pe jos, a ajuns în lagărul nr. 8 Dombas în septembrie ’44; am stat acolo mai întâi în carantină, vreme de 20 de zile. Erau acolo români închişi încă de după momentul Cotul Donului; unii dezafectau minele închise, alţii deja robeau în subterane. Se muncea greu, în condiţii inumane, primitive, pe genunchi şi pe coate, câte 12-13 ore. În brigadă erau câte 100 de oameni; praful de cărbune, lămpile cu fitil fumigen, de motorină, ne asfixiau. La o numărătoare de oameni, am auzit că în Dombas sunt internaţi cam 4.500 de muncitori. Munceau în 3 schimburi: dimineaţa de la 7 la 14,15, schimbul întâi; de la 14-19, schimbul al doilea şi de la 19 până la 7, 8 dimineaţa, schimbul dublei nopţi, căci noapte era şi afară, şi înăuntru”. (va urma)
