stefan corneanu

Cele mai frumoase, importante și necesare daruri pe care ni le oferă viața sunt iubirea și prietenia, flori rare, trăiri umane înalte, tulburătoare, care cer conștiință, taină, conexiuni de gânduri, vorbe, fapte și obiceiuri.

Timpul se scurge ireversibil, estompând, inevitabil, amintiri și întâmplări. Totul se șubrezește pe lumea aceasta. Poate și unele prietenii se șubrezesc. Numai prieteniile adevărate rămân eterne. Rămân și dicolo de moarte. Nimeni nu poate evita moartea. Nimeni nu poate învinge moartea. Toți murim. Moartea nu poate să fie biruită. Pentru ca moartea să fie învinsă, avem o singură speranță: Domnul nostru, Iisus Hristos. E singura ființă divin-umană care a înviat din morți. Acestei singure speranțe i se adaugă sfânta muncă înviorătoare, efortul, creația.

În ultima vreme, mi-au fost luați de pe pământ prieteni dragi. Cu unii am copilărit în Rucărul natal, cu alții am trăit în bunătate în orfelinat, alții mi-au fost camarazi în liceu și în facultate, mai apoi, cu alții am împărțit bune și rele, lumini și umbre la locurile de muncă din învățământul nemțean.

La sfârșitul acestui iulie, când țara este răvășită de ploi distrugătoare, când vremurile sunt tot tulburi, năbădăioase, anapoda, ceasornicul s-a oprit dureros, brutal, pentru totdeauna și pentru colegul și prietenul meu Ștefan Corneanu, fost profesor la Liceul din Bicaz, apoi, ani buni, inspector școlar și, din nou, profesor la Colegiul Național ”Calistrat Hogaș”.

Așa i-a fost scris și lui. Așa a hotărât destinul lui. Profesor înzestrat, cărturar adevărat, dinamic, puternic, mereu fremătător, și-a îndeplinit cu prisosință datoriile sale umane, profesionale și cetățenești, dând repetate dovezi că nu a pus nimic mai presus decât interesele școlii, culturii și nației sale, slujite cu eforturi însemnate.

Pentru școală, pentru limba și literatura română și-a cheltuit anii existenței și ai bărbăției sale.

A avut un adevărat cult pentru școală, țară și neamul său, ca și pentru Mihai Eminescu, ”Poetul nepereche”. Cu o teză despre Eminescu și-a luat licența în filologie la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași și tot cu o teză despre Eminescu a obținut gradul didactic I, la aceeași prestigioasă Universitate.

Recita, ori de câte ori avea prilejul, cu pioșenie, cu înaltă distincție literară și sufletească, mulțimi de versuri eminesciene. Între altele, avea preferință pentru mari poeme ale ”Luceafărului de la Ipotești”, precum: Odă, în metru antic (”Nu credeam să învăță a muri vreodată; / Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, / Ochii mei nălțam visători la steaua / Singurătății.”), sau Glossă (”Viitorul și trecutul / Sunt a filei două fețe, / Vede-n capăt începutul / Cine știe să le învețe. / Tot cea fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate, / Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă și socoate.”), sau O, mamă… (”O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi / Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; (…); Iar dacă împreună va fi ca să murim, / Să nu ne ducă-n triste zidiri de țintirim, / Mormântul să ni-l sape la margine de râu, / Ne pună-n încăperea aceluiași sicriu; / De-a pururea aproape vei fi la sânul meu, / Mereu va plânge apa , noi vom dormi mereu.”)

A luptat o viață întreagă pentru înălțarea școlii nemțene, pentru dreptate, libertate și adevăr. Calitatea sa reprezentativă a fost lupta pentru ordine socială și morală, făcând o strânsă legătură între cultură și politică. Nu și-a închis viața în cercul restrâns al sinelui și al familiei sale. Ocupațiile sale au fost multilaterale: școală, viață culturală, viață sindicală.

Am lucrat împreună mulți ani la Inspectoratul Școlar al județului nostru. N-a dezertat de la datoriile sale. A fost un bun profesor și inspector școlar. A scris, adesea mâhnit, articole pătrunzătoare despre instrucția și educația școlară, despre drepturile sindicaliștilor din învățământ. Era vehement îndurerat, în ultimii ani, de mersul rău al lucrurilor în țara sa, dar era înzestrat și cu nobila și marea ambiție de a pune umărul la așezarea țării și a neamului său pe drumul cel bun.

A fost o conștiință fără frică, o conștiință care nu putea să rămână mută ori de câte ori credea că un adevăr trebuie mărturisit și înfăptuit.

Prietene Ștefan Corneanu, ne-ai plecat pe drumul cel mai lung, pe drumul neîntoarcerii!

Adio, prieten bun! Îți rămân aici faptele vrednice, iscusite, dorul de a ne antrena în conversații esențiale, constructive, așa cum am făcut-o de atâte ori, dorul de apune la cale acțiuni folositoare nouă, dar, mai ales, obștii. Iar, în Ceruri, nu vei înceta să porți cu tine amintirile peregrinărilor prin codri, prin ierburi înmiresmate, în apropierea luciului lacurilor, râurilor și pâraielor, unde undițai cu pasiune. Nu vei înceta să porți cu tine iubirea de lunci, de flori, de prieteni, de familie, de oameni!

Prof. Gheorghe ȚIGĂU

Articolul precedentPiața Centrală: Scapă cine poate
Articolul următorRomanul, ocolit de la bani pentru reabilitarea termică

3 COMENTARII

  1. Prietene Gugu, sufletele celor ce-au avut privilegiul de a te cunoaste pe indelete sunt mute de durere…
    Odihneste-te in pace, caci te vom purta cu noi, oriunde si oricand!
    Sincere condoleante, familiei indurerate!

  2. Constantin Cucu
    Dumnezeu să te odihnească de-a dreapta Lui, prieten drag. Şi dacă-l întâlneşti pe Titi Luca pe-acolo, să-i spui că bălţile Neamţului plâng astăzi după voi, dimpreună cu toţi cei care v-au fost alături în puţinele clipe de nevinovată visare.

Comments are closed.