Unul din poeţii importanţi ai literaturii române de azi, unul din cei (puţini) nominalizaţi la Premiul naţional de poezie „Mihai Eminescu” de la Botoşani, este Liviu Ioan Stoiciu. Mai mult decât atât, el a fost înainte de 1989 unul din dizidenţii adevăraţi ai regimului ceauşist, drept pentru care, imediat după Revoluţie a fost ales la conducerea judeţului Vrancea, preşedintele CFSN Vrancea şi membru în primul Parlament provizoriu al ţării.
Autor a peste 30 de volume de poezie, proză, teatru, jurnal, care are în palmares cele mai importante premii literare care se acordă azi în România (inclusiv Premiul Academiei Române), este redactor la revista „Viaţa Românească” şi locuieşte la Bucureşti, dar s-a născut, la 19 februarie 1950, lângă Piatra Neamţ, la Cantonul CFR de la Dumbrava Roşie, tatăl său fiind muncitor feroviar. A copilărit la Adjud, a locuit la Focşani (soţia lui fiind prozatoarea Doina Popa), în prezent trăieşte la Bucureşti. Profitând de ocazia împlinirii a 64 de ani, l-am rugat să-mi răspundă la un scurt interviu prin poşta electronică. (N. SAVA)
– La mulţi ani, Liviu! Ai fost unul dintre dizidenţii pe faţă ai regimului Ceauşescu. Ce amintiri ai din acele vremuri?
– Am un jurnal amplu (scris de mână, pe registre cu filele îndoite în două) al acelor vremuri, ar ocupa un raft de bibliotecă dacă l-aș publica. Urmărirea mea operativă de către Securitate a început în toamna anului 1981, după ce primisem Premiul USR pentru „La fanion”, premiu care a fost o pavăză (fără el aș fi fost ascuns în subsolurile Securității, cum au fost ascunși atâția necunoscuți), acest premiu m-a apărat, dându-mi autoritate publică. La Radio Europa Liberă, Virgil Ierunca mi-a citit atunci un poem (intitulat „Lanțul”, antifaraonic) apărut în revista Viața Românească, publicat de Florența Albu. Din acel an, continuu, până la Revoluție am fost urmărit „informativ” de către securiști și turnătorii lor, obsedați că am legături directe cu străinătatea (și nu aveam, nici pomeneală) și că sunt un element inadaptabil, imprevizibil, odată ce eram critic față de „Epoca de aur” și făcusem din Ceaușescu o țintă (eram mai ales revoltat de prostituția intelectualilor României de până la Revoluție și mai ales a scriitorilor). Eram în acei ani „mânuitor de carte” și apoi bibliotecar la Biblioteca Județeană Vrancea. N-am avut nici un sprijin moral al nimănui, n-am avut spatele acoperit, cum am mai atras atenția, am riscat totul, izolat, cu inconștiența disperatului care nu mai suporta isteria oficială, în 1989 îmi era indiferent dacă voi fi omorât de Securitate (a fost și o asemenea tentativă de care știu, în noiembrie 1989 trebuia să fiu aruncat din tren; dacă nu venea Revoluția, eram oricum lichidat fizic, eram pe o listă… națională a celor „ce se opun”). N-am avut „colegi” care să mă susțină, din contră, mă șicanau.
– Ai luptat pentru a ajunge unde am ajuns. Unde am ajuns?
– Unde am ajuns după 23 de ani de la Revoluție? Nicăieri. Comunismul de tip sovietic s-a prăbușit anume să poată să se îmbogățească pe seama lui capitalismul de tip occidental, care a transformat România (să rămân la exemplul ei) într-o țară fără viitor, cu o economie la pământ, înglodată în datorii. E teribil să descoperi că, deși cuprinsă în structurile Uniunii Europene, România nu e decât o colonie. Pe de altă parte, privind din interiorul României, după 23 de ani de postcomunism am luat seama că nu mai e nimic de făcut, sistemul ticăloșit funcționează cum a funcționat și în ultimii 23 de ani de dinainte de Revoluție (sub Ceaușescu), serviciile secrete din țară lucrând mână în mână cu serviciile secrete străine – doar că „interesul național” are alt înțeles (Ceaușescu și-l subjugase găștii lui, azi interesul național are legătură cu îmbogățirea nemeritată a celor ce ne conduc, incompetenți și de rea-credință, îmbogățire bazată pe comisioane și pe vânzarea obiectivelor strategice). Mă tem că România actuală va dispărea, că Transilvania și Banatul (mai apropiate de Viena și Budapesta) se vor separa, își vor cere independența, dezamăgite de administrația coruptă de la București.
– Ai tabieturi în viaţă, dar şi la scris? Ţi le pot afla şi cititorii?
– Am și eu tabieturi, cum să nu – ele se tot schimbă (cu vârsta, sau cu schimbarea locurilor de muncă și a domiciliului, cu statutul de a fi familist cu copil, căsătorit sau divorțat, cu vecini răi; până la 25 de ani m-am complăcut într-o boemă imbecilă, în întreaga țară, în principal la București; peste tot am avut parte de ghinion; după ce m-am stabilit la Focșani, în 1975, m-am lăsat de fumat și de consumat alcool). Nu mă bag prea tare în seamă, dar am observat, de exemplu, că merg în Parcul Carol, din 1990, numai pe aleile pe care am mers prima oară (de când m-am stabilit în București), că nu schimb locurile (dacă mă mut și numai de pe un scaun pe altul, îmi schimb destinul; darmite când îmi schimb domiciliul; în prima tinerețe mi-am schimbat la nesfârșit domiciliul), mai complicat e cu masa de scris și citit. Zilnic, obligatoriu, citesc (și scriu – jurnal). Datorită apariției unei cârciumi cu muzică dată la maximum toată noaptea sub apartamentul meu, la bloc, din 1997 am trecut la program de scris noaptea (dormeam dimineața, până la prânz)… Obișnuiesc să scriu poezie numai de mână –scriu poezie numai „pe nemâncatelea”, nu mai țin minte din ce an, la trezire (am pe birou o cană de cafea rece), numai cu cerneală neagră (cu stilou, întingând în călimara cu cerneală neagră), numai dacă e cât de cât liniște în cameră. Niciodată n-am nimic în minte când vin să scriu poezie, nici măcar un cuvânt cu care să încep, scriu spontan. Scriu numai exerciții de sertar, nu mă interesează rezultatul (și așa pun poemele în sertar și le mai citesc după ani de zile, atunci hotărăsc dacă le păstrez sau le arunc); dacă după jumătate de oră de stat la birou cu ochii pe pereți nu reușesc să scriu, nu mă pot concentra, înseamnă că nu sunt „inspirat” și abandonez ideea de a scrie… Până la Revoluție, când locuiam la Focșani aveam alte tabieturi la masa de scris, am impresia, am uitat, în orice caz nu țineam cont că am mâncat (pe atunci speculam zilele când eram nervos, supărat, surescitat, mă calmam scriind; tot pe atunci mă răzbunam pe mine că nu reușeam să ies la o preumblare în țară, în vacanță, „ca lumea”, și scriam, având impresia că așa ies în câștig; nu aveam mașină, nu aveam bani decât pentru supraviețuire la limită) – important era să fiu singur în cameră, să nu fiu deranjat sau să nu mi se distragă atenția. Cum îmi merge tot timpul rău și simt că nu mai pot (urmărit și de un blestem din familie, moștenit, probabil, n-am altă explicație de ce sunt continuu chinuit de Cel Viclean; motiv să fiu antipatizat, să atrag fulgerele lumii înconjurătoare), am transformat în tabiet și gândul sinuciderii.
