„Fac parte din ultima generaţie de pionieri care s-au scăldat în Ozana”
Profesorul Ion Fărmuş s-a născut în Târgu Neamţ, la 21 iunie 1981. A absolvit clasele I-VIII la Şcoala Gimnaziala Nr. 2 “Grigore Ghica-Voda” Târgu Neamţ, Colegiul Tehnic „Ion Creangă”, apoi Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, specializarea Limba şi literatura engleză-Limba şi literatura română. În 2004, a absolvit Facultatea de Litere cu lucrarea de licenţă „Metafictional devices and narrative rhetoric in Barthelme’s «Unspeakable practices, unnatural acts»”, absolvind apoi şcoala doctorală din cadrul Facultăţii de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava, specializarea Filologie, cu teza „Privind înapoi, cititorul. Ipostaze ale lectorului în proza românească”, sub coordonarea prof. dr. Mircea A. Diaconu. În 2012, a obţinut titlul de doctor cu calificativul „Excelent” (summa cum laude), iar, în toamna lui 2013, teza de doctorat i se publică la Editura “Cartea Românească”, sub acelaşi titlu. Din septembrie 2004, este profesor de limba şi literatura română la Şcoala Gimnazială Urecheni, cu gradul didactic I. La doar 32 de ani, CV-ul său este impresionant.
– Privind CV-ul tău pari a fi fost un elev care a stat mai tot timpul în bibliotecă. Unde ţi-au petrecut copilăria? Ai amintiri de la bunici?
– Nu! Nici pe departe! Am fost un copil cât se poate de obişnuit, chiar mai obişnuit decât aş putea părea acum, un copil care le-a făcut (aproape) pe toate. De fapt, în vremea copilăriei, am crezut mult timp într-o carieră sportivă. Am fost legitimat la clubul sportiv din localitate, prilej cu care mi-am făcut mulţi prieteni şi am descoperit (geografic) mare parte din ţară. Am trăit vacanţe „nebune” la bunicii mei din Săveşti (comuna Răuceşti), locul cel mai drag al copilăriei mele – sau ca să reiau, pe urmele lui Odobescu, un dicton latin “Et in Arcadia ego!”. De altfel, fac parte din generaţia (ultima de pionieri) care îşi făcea din scăldat în apele Ozanei, hoinărit în pădure şi bătut mingea pe terenul de fotbal din curtea şcolii cea mai mare distracţie, care a văzut revoluţia la televizor, care fugea de acasă pentru a vedea a treia oară filmele cu Bruce Lee, Arnold, Stallone sau Van Damme sau descoperea lumea ştiinţifico-fantastică a seriei “Star Wars”, care făcea schimb de surprize, cartonaşe şi colecţiona timbre, abţibilduri sau postere, care încă se înroşea cu pudoare când ne făceau fetele ochi dulci, care vindea sticle (nu ştiam ce sunt alea PET-uri), pentru a face rost de bani de îngheţată, care stătea până noaptea târziu în zilele de vară la poveşti, bancuri sau juca „Prinsa”, „Ascunselea” sau „Hoţii şi vardiştii” prin tot oraşul. Un elev bun am devenit târziu, abia în liceu. Sunt, de altfel, un nostalgic, dar cred că acest lucru nu ar surprinde pe nimeni – căci, doar mă trag din aceeaşi matcă spirituală din care se trage şi Creangă.
– Ai mai avut tentative de a scrie în tinereţe versuri sau proză, cum încep de regulă criticii literari?
– Sincer, nu! Nu mă credeam vrednic şi, născut în Gemeni, posed pe lângă o dorinţă de afirmare un la fel de puternic simţ al ridicolului. Poate doar în facultate, dar acolo am mers direct spre zona criticii literare, pe care o găseam mai seducătoare. Aveam, în schimb, nevoie de o confirmare şi aceasta avea să vină un pic mai târziu.
– Susţii că perioada de la Universitatea din Suceava a fost cea mai creativă pentru tine. Care dintre profesorii de aici te-au sprijinit să devii un autor care analizează fenomene literare?
– Ar fi nedrept să nu amintesc mai întâi întregul colectiv de profesori de la Catedra de Limba Română sau pe cei de la Catedra de Limba Engleză. Tot ceea ce ştiam în 2004 (anul absolvirii) despre literatură – ştiu de la dumnealor. Totuşi două sunt numele de referinţă. Mai întâi, l-aş menţiona pe domnul Mircea A. Diaconu, o adevărată sperietoare pentru colegii mei din studenţie, dar un om special şi valoros, dacă ţi se dă şansa să îl cunoşti! E un seducător atunci când vorbeşte despre literatură şi, inconştient, această „dispoziţie” i se transmite şi celui care ascultă. Te provoacă la adevărate „exerciţii de luciditate” (aşa cum se şi numeşte una dintre cărţile dumnealui) şi e o combinaţie rară de profesor cu metodă (capabil să transmită grile de lectură sau principii investigative) şi o cunoaştere deosebită a fenomenului literar (niciodată seacă, întotdeauna plină de miez). Apoi ar trebui să o menţionez pe doamna Cornelia Macsiniuc, un om aparte, născut într-un loc care nu i se potriveşte. Prin dumneaei am descoperit spaţiul critic anglo-american şi fascinatele-i perspective şi tot de acolo am împrumutat şi un anume scepticism faţă de propria mea scriitură de gradul al doilea, un lucru atât de neobişnuit la criticii literari de la noi. E un om cald, cu resurse nebănuite, care are darul de a-ţi inspira încredere.
– Îţi mulţumesc pentru interviu. Despre cartea ta de acum, într-o convorbire viitoare.
A consemnat Nicolae SAVA
