După ezitări și tatonări nefirești de scurte pentru standardul conținut de porecla Răzgândeanu, fostul premier Călin Popescu Tăriceanu și-a lansat Partidul Liberal Reformator împreună cu propria candidatură la președinția României. A lansat e un fel de a spune, unul suficient de generos, căci acțiunea în sine s-a săvârșit în lipsa partidului și fără semnături de susținere. Reținând intenția și parlamentarii care anunță oficial că numai alături de el își vor păstra identitatea liberală, demnă de semnalat este o imagine grafică, probabil semnul electoral al viitorului partid. La prima vedere pare un pescăruș, dar din amplitudinea aripilor iese de un albatros. Albatrosul e maiestuos, e alb, doar vârful aripilor fiind negru. Sugerarea unei ștafete, de la calul alb al visătorilor liberali radicali la albatrosul reformatorului Tărciceanu, e frumosă, sensibilă, dar proba practică abia de-ncepe a se ivi la orizont.
Între tinerii liberali de odinioară și cei cu albatrosul elementul principal de legătură e însuși Călin Popescu Tăriceanu. Și unii, și alții s-au rupt din trupul PNL. Sunt asemănări semnificative între cele două situații, după cum și diferențe importante. Probabil, vor fi comparate, analizate, de va fi cineva interesat. Se repetă ea istoria, însă între derapajele lui Radu Câmpeanu și ale lui Crin Antonescu nu încape comparație măcar dintr-un motiv: venerabilul liberal și-a păstrat distinsa soție într-un plan discret. De fapt asemănările și diferențele nu contează în așa de mare măsură ca rotirea unei noi generații de români. Pentru ei, noul partid nu are timp de clarificări în privința tradiționalismului sau a componentei reformatoare dintr-un program altfel ușor de rezumat într-un singur cuvânt, liberalii. Răgazul pentru consilidarea organizațiilor din țară e de asemenea prea scurt. Coechipierii lui Tăriceanu se vor vedea obligați să pună repede pe picioare un partid de lideri. E o formulă modernă, elegantă, experimentată în România tocmai de tinerii liberali din anii ’90. Consolidarea unei grupări parlamentare de sprijin pentru Guvern tot prin lideri se face. La fel eventuala reprezentare în structurile executive. Adică, ajunge secretar general adjunct al Guvernului un individ de la PP-DD, care în 2012 se visa senator pe Valea Bistriței, și nu se găsește loc pentru un apropiat oficial de-al lui Tăriceanu? Sau, din altă perspectivă, se împacă Victor Ponta cu Dan Diaconescu, dar nu-l ia în seamă pe partenerul său politic din fruntea Senatului?
De aici mai departe e ușor de înțeles că PLR n-o să aibă viață de partid obișnuit. Dacă va risca, dedicându-se prea mult ridiculizării „deviaționiștilor” din Partidul Național Liberal și proiectului lor de fuziune cu PDL, abia vor avea timp să respire. Dacă, în schimb, vor „captura” figuri importante, credibile ca liberali autentici, asamblarea unei participări la guvernare va fi perfect naturală. Câtâ vreme dezicerea de linia strâmbă Antonescu-Iohannis e strașnic încurajată chiar de cei doi, n-ar trebui să dureze prea mult până când liberalii importanți din PNL își amintesc că degeaba faci politică dacă nu ajungi la putere. Oferta lui Tăriceanu e la vedere. Ba dă și din aripi.
Viorel COSMA
