* interviu cu profesorul Ioan Fărmuş
Profesorul Ioan Fărmuş, născut în Târgu Neamţ la 21 iunie 1981, profesor la Şcoala Urecheni, are un CV impresionant pentru vârsta sa. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, cu lucrarea de licenţă „Metafictional devices and narrative rhetoric in Barthelme’s «Unspeakable practices, unnatural acts»”, apoi şcoala doctorală din cadrul Facultăţii de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării de la aceeaşi Universitate. În 2012, a obţinut titlul de doctor cu calificativul „Excelent” (summa cum laude), iar, în toamna lui 2013, teza de doctorat i se publică la Editura Cartea Românească, sub acelaşi titlu. Din septembrie 2004 este profesor de limba şi literatura română la Şcoala Gimnazială Urecheni, cu gradul didactic I.
– Am aflat că predai limba şi literatura română la Urecheni de aproape un deceniu şi nu la vreo universitate din ţară, cum ar fi normal la nivelul tău de pregătire, doctor în filologie. Departe de mine gândul că elevii de la această şcoală nu ar merita un asemenea cadru didactic. Care e totuşi explicaţia?
– Sunt încă tânăr, iar lucrurile au fost mereu dificile la noi! În fine, nu mi-am propus să fac din acest lucru un impediment în calea dorinţei mele de a scrie şi a mă perfecţiona! Ci cred că se poate trăi (şi scrie) şi la modul alternativ! Este un dar al societăţii informaţionale: te poţi afla într-un loc uitat de lume, societatea informaţională îţi oferă şansa de a avea contact cu ceea ce este mai nou şi contează din lumea literară, în cazul meu! Dar rămân deschis şi spre un alt viitor.
– Cum crezi că ar trebui să evolueze sistemul de învăţământ românesc? Ce-i lipseşte acum pentru a nu mai avea absolvenţi de liceu care nu sunt în stare să ia Bacalaureatul niciodată în viaţa lor.
– Multe îi lipsesc, dar cele mai importante sunt resursele materiale şi viziunea pe termen lung. Din păcate, elevii nu aduc voturi, aşa că viitorul lor nu contează. Devalorizarea şcolii reflectă o anumită (lipsă de) „viziune”. Societatea românească (şi nu mă refer doar la clasa politică) nu e dispusă să investească în şcoală şi educaţie şi acest lucru va avea repercusiuni pe termen lung. Viaţa, din păcate, în sistemul preuniversitar e un chin pentru toţi factorii implicaţi: profesori, elevi, părinţi. Tot mai mulţi părinţi aleg calea străinătăţii, copii sunt lăsaţi în grija nimănui (uneori chiar a noastră, a profesorilor), iar statului îi convine faptul că românii plecaţi în afară trimit bani în ţară pentru „a încuraja consumul”. E o complicitate ipocrită în care nimănui nu-i pasă de nimeni. E îngrijorător cât de mulţi copii (chiar şi dintre cei de gimnaziu) resimt lipsa părinţilor lor. Spun „şi dintre cei de gimnaziu” pentru că, chiar dacă o resimt cel mai puternic, încă nu ştiu să îşi exprime revolta. O fac, în schimb, mai târziu, când ajung la liceu, atunci când intervin şi alţi „factori” (nocivi) în formarea lor.
– Ai, ai avut, vreun elev care să-ţi “calce pe urmă” la Urecheni?
– Am avut câţiva care au fost aproape, dar s-au răzgândit în ultima clipă. Motivul e „clasic” de acum: „a nu ajunge muritori de foame”, ca profesor, cu atât mai puţin unul de română. Încerc să spun lucrurilor pe nume, chiar dacă sună dur, pentru că nu cred decât în răspunsuri pragmatice.
A consemnat Nicolae SAVA
