0:00

Profesorul Ioan Fărmuş, născut în Târgu Neamţ la 21 iunie 1981, profesor la Şcoala Urecheni, are un CV impresionant pentru vârsta sa. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, cu lucrarea de licenţă „Metafictional devices and narrative rhetoric in Barthelme’s «Unspeakable practices, unnatural acts»”, apoi şcoala doctorală din cadrul Facultăţii de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării de la aceeaşi Universitate. În 2012, a obţinut titlul de doctor cu calificativul „Excelent” (summa cum laude), iar, în toamna lui 2013, teza de doctorat i se publică la Editura Cartea Românească, sub acelaşi titlu, “Prinvind înapoi, cititorul Ipostaze ale lectorului în proza românească”. Din septembrie 2004, este profesor de limba şi literatura română la Şcoala Gimnazială Urecheni, cu gradul didactic I.

Cu profesorul Ioan Fărmuş, despre cărţi şi cartea sa, ZCH NEWS - sursa ta de informații

– De unde pasiunea ta pentru literatură? Ţi-a plăcut de mic să citeşti sau ţi-ai descoperit această plăcere a lecturii cu ajutorul profesorilor?
– Un cititor pasionat am fost de mic. Adoram, în special, cărţile poliţiste ale lui Edgar Wallace, ale Agathei Christie sau ale lui Maurice Leblanc sau pe cele de aventuri ale lui Karl May sau Alexandre Dumas. Apoi aveam să descopăr şi unele capodopere ale literaturii precum Odiseea sau Iliada. Citeam fără prea multe repere, conştient doar că descopăr lumi pe care realitatea nu ţi le oferea. Pasiunea pentru literatura adevărată a fost o „invenţie” relativ târzie (aparţine perioadei studenţiei), atunci când mi s-a insuflat un model de lectură, cât şi o perspectivă diacronică reală sau cum spun englezii „the big picture”. Nu eram pe deplin conştient de opţiunea pentru domeniul filologic în momentul înscrierii la Facultatea de Litere (în liceu aveam ca specializare Economia), dar venisem acolo pentru limba engleză către care aveam ceva înclinaţie. Descoperirea literaturii adevărate (care se datorează 100% profesorilor mei din Facultate) a fost dragoste la prima vedere. Citeam cu aceeaşi fascinaţie literatura şi critică literară, descopeream conexiuni şi aveam ocazia să verific acum, oarecum novice şi neiniţiat, anumite intuiţii care constatam că eram asemănătoare cu întrebările pe care şi le puneau marii critici. Cred că aici se află rădăcinile plăcerii de a interpreta şi de a citi lucid o carte. De altfel, o carte fundamentală în formarea mea de filolog a fost Pseudo-cynegeticos. Citind eseul lui Odobescu, acceptam, cu o plăcere specifică, rolul iniţiatului şi implicit dialogul subteran, complice cu autorul.

– Apropo de critica literară, de ce nu eşti prezent prin revistele de cultură ca să te cunoască lumea literară?
– De scris nu scriu decât atunci când am în cap o idee clară! Acesta este felul meu de a fi. Prefer să citesc mult, să mă informez, să construiesc un eşafod teoretic şi abia apoi să îi „dau drumul”. Vreau totuşi ca tot ceea ce scriu despre un autor sau o operă să fie rezultatul unui demers consecvent. Oricum, intenţionez să îmi schimb un pic din strategie. Acum lucrez la o „monografie” (nu ştiu dacă aceasta va fi până la urmă forma finală) dedicată Hortensiei Papadat-Bengescu. Sunt încă în stadiul de lectură-informare, dar nu va ieşi un cuvânt până nu voi avea o imagine clară asupra a ceea ce vreau să fac. Prefer să lucrez dintr-o perspectivă finală, astfel încât, puse cap la cap, diverse articole să poată da seama de o anumită imagine a autoarei.

– În carte te-ai oprit la câţiva scriitori clasici cunoscuţi, cu o singură excepţie (Cărtărescu), dar foarte diferiţi ca stil, succes la public, notorietate. Ce crezi că au ei în comun?
– Ideea din spatele cărţii mele este de a propune un traseu care uneşte pe Ion Budai-Deleanu, Odobescu, Caragiale, Camil Petrescu, Mircea Horia Simionescu sau Mircea Cărtărescu atât sub lupa unei tematici de suprafaţă (preocuparea pentru identitatea cititorului, asumată la nivelul tematicii), cât şi a unui mod de a scrie (lucid, ludic, artificios) care este specific postmodernităţii. Elementul comun este prezenţa unei conştiinţe post- asupra actului scrierii vizibilă la toţi autorii menţionaţi, o anumită luciditate faţă de elementele care definesc actul scrierii în diverse etape ale literaturii române, luciditate care se transmite şi cititorului. Aşa se face că aceşti scriitori (şi nu sunt singurii) aparţin unei familii aparte în literatura română, care se defineşte tocmai prin prezenţa unei anumite „gândiri bătrâne” despre literatură şi care alege să dezvălui cititorului o parte din trucurile „iluzionistului”! Iar acest lucru reprezintă un element identitar specific postmodernismului.

A consemnat
Nicolae SAVA

Articolul precedentSemnal de alarmă privind balurile bobocilor
Articolul următorȘef nou la Bazar