carte-farmus-291x300

* interviu cu prof. Ioan Fărmuş

Profesorul Ioan Fărmuş, născut în Târgu Neamţ la 21 iunie 1981, profesor la Şcoala Urecheni, are un CV impresionant pentru vârsta sa. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, cu lucrarea de licenţă „Metafictional devices and narrative rhetoric in Barthelme’s «Unspeakable practices, unnatural acts»”, apoi şcoala doctorală din cadrul Facultăţii de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării de la aceeaşi Universitate. În 2012, a obţinut titlul de doctor cu calificativul „Excelent” (summa cum laude), iar, în toamna lui 2013, teza de doctorat şi se publică la Editura Cartea Românească, sub titlul “Privind înapoi, cititorul. Ipostaze ale lectorului în proza românească”.

– Cartea ta pare a fi scrisă în numele cititorului, o ipostază inedită în care se pune un critic literar. Care crezi că ar fi autorii români care s-au gândit, programatic, la cititor în momentul creaţiei?

Totul începe cu Caragiale! Nici nu se putea altfel! Pentru Caragiale literatura e efect, joc, construcţie lucidă! Cititorul e, prin urmare, o consecinţă a acestui mod de a construi literatură. Cred că suspiciunea pe care Caragiale a simţit-o în faţa discursului jurnalistic/gazetăresc se transmite şi cititorului! De altfel, el e „un cal troian” în interiorul discursului în care însuşi s-a format ca scriitor. Nu putem vorbi despre realitate la Caragiale, ci despre „efectul de realitate”! Tocmai de aceea a ignora discutarea operei lui Caragiale dintr-o perspectivă destinată lecturii sau cititorului mi s-a părut o pierdere în ce priveşte dimensiunea modernă a operei sale. Cred, de altfel, că acesta este principalul motiv pentru care Caragiale a rămas permanent nou în literatura română! Fie că a conştientizat acest lucru sau nu, critica literară românească şi-a văzut permanent provocate conceptele atunci când s-a întâlnit cu spaţiul discursiv caragialean – şi aceasta se datorează felului cum dramaturgul şi-a asumat discursul mimetic şi pe cel metaficţional, dimensiuni pe care teoria literară le-a aşezat mereu în opoziţie! La mijloc e o înţelegere superioară a literaturii – ca act suspicios, capabil a se întoarce împotriva celui care e dispus să îl folosească în scop constructiv.

– Curios e că aceşti autori despre care vorbim nu sunt mai gustaţi de publicul cititor comun. Cum îţi explici acest fenomen, acest mod de răspuns al cititorului?

Explicaţiile sunt multiple! La nivel global, explicaţia ţine de perioada culturală postmodernă pe care o trăim, acum când cărţii i se face concurenţă de către film, videoclip, internet, reţelele de socializare şi alte atâtea provocări. În plus, din punct de vedere literar, postmodernismul a propus alternativa la literatura pe care tradiţia (inclusiv modernismul) o promova. Aşa a ajuns să fie valorizată (în mod deschis) literatura de consum, care trăieşte alternativ cu un alt tip de literatura ce a mai renunţat la o parte din pretenţiile ei elitiste! Este acesta un lucru negativ? Personal, nu cred! Există şi literatură bună acolo între preferinţe! E vorba doar despre o lărgire a spectrului publicului cititor, iar literatura „clasică/înaltă” are propria-i nişă! De altfel, nu cred ca s-a aflat vreodată în vreo poziţie diferită faţă de cititorul obişnuit de-a lungul istoriei! Dacă literatura română, cea cu care noi am crescut, nu se mai citeşte, aceasta se întâmplă din vina unei părţi a criticii literare româneşti. Scriitorii români valoroşi sunt încă prinşi în nişte clişee şi au devenit astfel neinteresanţi pentru tânăra generaţie. Cititorul român are acum nevoie nu de un canon, ci de canoane – însemnând atât o spectru mai larg de perspective critice care să inducă un suflu nou în discutarea fenomenului literar, cât şi de lideri adevăraţi de opinie, de promotori puternici ai fenomenului cultural, care să facă din literatură iarăşi un fenomen viu.

A consemnat Nicolae SAVA