Stimate domnule deputat Ioan Munteanu
Nu ştiu cum se face, dar e vremea scrisorilor deschise. Nu de alta, ci doar pentru că cele „închise” sunt dominate de riscul de a rămâne lipite pentru totdeauna. Nici cele „deschise” nu-şi împlinesc misiunile, aflate cum sunt la toanele „poştaşilor” de a le pune în circulaţie dar, cel puţin, când aşa cea se mai petrece, mai află lumea de cum gândesc unii sau alţii.
Mărturisesc că mi-a făcut plăcere compania Dvs. de pagină (sigur, întâmplător, eu pe stânga, Dvs. pe dreapta) din ziarul „Ceahlăul” (cel nou) de marţi 11 martie, chiar dacă Dvs. (vârsta şi poziţia, ce să fac ?!) sunteţi, evident, mai zâmbitor decât mine. Important este că nu am rămas indiferent la articolul Dvs. „De ce trebuie să ne stresăm copiii?” şi am apreciat, la justa ei valoare, întrebarea în sine şi faptul că o asemenea problemă continuă să vă preocupe. La fel de justificată şi corectă este şi sentinţa Dvs., enunţată fără echivoc şi cu perfectă dreptate: „şcolarii noştri sunt cei mai stresaţi din Europa”.
Mai departe, nu vă mai pot da dreptate. Dvs. puneţi stresul (exclusiv sau mai ales) pe seama numeroaselor „sarcini” şcolare din lunga listă enumerată de Dvs., cele care potopesc bietul învăţăcel. Este drept că sunt multe (lista lor poate fi încă amplificată), dar nu toate sunt „accesate” de fiecare elev. Dimpotrivă, cred că diversitatea activităţilor oferă un câmp mult mai larg de afirmare, mai adecvat diferitelor aptitudini şi personalităţi ale şcolarului. De altfel, tradiţia şcolii româneşti nu poate fi ignorată şi ne dovedeşte că şi în condiţiile nu întotdeauna favorabile, societatea noastră nu a dus lipsă de profesionişti adevăraţi sau de oameni de valoare, toţi formaţi în şcolile noastre de toate categoriile. Şi nimeni nu poate afirma că unităţile noastre şcolare, indiferent de tip şi grad, nu au făcut decât să genereze serii după serii de oameni stresaţi, alienaţi, incapabili să se realizeze.
Consider, de altfel, că dintotdeauna, elevul, şcolarul, studentul şi toate celelalte categorii de persoane supuse procesului de instruire, au fost nevoiţi să facă faţă unor cerinţe deosebite şi au avut în agenda, geanta, diplomatul sau, în cele din urmă, în conştiinţa lor, tot felul de sarcini. Numai teoretic şi aparent acestea depăşeau puterile şi posibilităţile lor. Niciodată nu cred că a fost altfel şi ceea ce s-a schimbat au fost condiţiile de însuşire, mereu altele, în pas cu progresele societăţii, direct legate de condiţiile de existenţă.
Istoria îndelungată a învăţământului românesc (cred că lucrurile sunt valabile pentru mai toate societăţile din lume) a demonstrat şi demonstrează că învăţăceii de toate tipurile şi din toate timpurile au avut potenţialul de a face faţă tuturor cerinţelor şi, în final, i-a stratificat pe cele trei categorii de bază, care şi-au păstrat, în linii mari, proporţiile: unii, mai puţini, le-au făcut faţă cu brio devenind vârfurile societăţii, alţii au capotat definitiv, în vreme ce marea masă s-a plasat în categoria de mijloc, capabilă de existenţă în condiţii fireşti.
Nu sunt de acord cu Dvs. nici când apelaţi, ca argumentare, la beneficiile şi caracterele învăţământului finlandez, unul dintre cele mai avansate şi mai progresiste din lume, cum spuneţi, pentru simplul motiv că nu-l raportaţi la standardul de viaţă al Finlandei, ceea ce v-ar fi impus mai multe comentarii. Ori, este evident că nici una dintre trăsăturile învăţământului respectiv nu se regăsesc în învăţământul nostru, după cum nici standardul de trai finlandez nu seamănă, nici pe departe cu ceea ce se petrece la noi. Admiţând, prin absurd, că de mâine (nu le sugeraţi cumva noului ministru al învăţământului aşa ceva) am adopta modelul finlandez, tot la stres şi dezastru am ajunge.
În cele din urmă, nu „împovărarea” cu sarcini şcolare şi extra-şcolare duce la stresul învăţăcelului nostru, nu incapacitatea lui de a face faţă numeroaselor cerinţe la care este supus, ci starea de degradare globală a societăţii noastre şi, cu deosebire, a cerinţelor materiale. Aici se află cheia (şi lăcata) stresului pentru toată lumea şi, cu deosebire, pentru şcolar. Nu e posibil ca un copil, un adolescent sau un tânăr să nu fie afectat de condiţiile subnormale, subliminale, în care este obligat să-şi ducă existenţa şi să înveţe, nevoit să-şi accepte nesatisfacerea tuturor dorinţelor şi a necesităţilor, fie şi a celor elementare, legate de alimentaţie, îmbrăcăminte şi locuinţă, care să-l scutească de necazuri şi să-i lase mintea liberă pentru a se instrui. Să mai vorbim de cerinţele de excepţie, pe care orice tip de şcolar le poate avea, ar fi un nonsens. Chiar în situaţia în care părinţii fac sacrificiile cele mai mari (şi ce părinte nu le face?!) pentru a îndeplini dorinţele sau necesităţile fiilor şi fiicelor lor, nu este posibil ca aceştia să nu sesizeze dificultăţile prin care cei care îi au în grijă trec. Simpla conştiinţă a acestui fapt este mai stresantă decât orice altă depăşire a propriilor posibilităţi.
Am o familie de prieteni în Canada. Şi-au înscris feciorul la un liceu, acceptat pe baza rezultatelor şcolare de până la acel moment, nu excesiv de superioare, dar numai după ce şi-au dat acordul scris, cu clauze foarte severe, că în ultimul an, clasa XII-a, în întregime, elevul nu va locui în casa părintească, chiar dacă aceasta se află pe aceeaşi stradă cu liceul, ci în internatul şcolii. Evident că pentru a se familiariza şi mai bine cu viaţa în colectiv. Dar despre condiţiile de internat am strica vorbele dacă măcar le-am pomeni.
Mergând mai departe, se pot compara condiţiile de viaţă şi de studiu ale studenţilor noştri, faţă de campusurile universitare din ţările cu adevărat civilizate? Să fim serioşi. Mai avem mult până vom ajunge (dacă vom ajunge) la acele standarde, subînţelese, obligatorii pentru orice instituţie de învăţământ de pe alte meleaguri, sigur reflectate în procesul de instruire.
Vorbind despre ţările zise dezvoltate, unde condiţiile şcolarului se apropie de cele finlandeze, fără teme la domiciliu sau extemporale ori testele evocate de Dvs. şi aşa mai departe, nu cred în superioritatea învăţământului respectiv. Ba am rămas cu convingerea că acolo unde se sesizează şcolarii superdotaţi, noţiune nevehiculată la noi decât de puţină vreme, se deschid automat căi speciale. Restul… rămâne la voia întâmplării, populaţie şcolară nestresată, viitoare masă de manevră, mai susceptibilă de a fi condusă şi, de ce nu, exploatată.
Sigur că ar fi încă multe de spus despre cauzele de stres ale şcolarilor. Dar nu vom progresa cu nimic, atâta vreme cât miniştrii se schimbă de la o lună la alta, cât aceştia îşi fac o glorie din modificarea a ceea ce a funcţionat, bine sau rău, din reorganizarea perpetuă a domeniului, a programelor şcolare şi din adoptarea unor măsuri de suprafaţă, nefundamentate, nesusţinute material, creatoare de confuzii până la absurditate, abstracţie făcându-se de degradarea condiţiilor de viaţă şi de trai ale tuturor categoriilor de cetăţeni, de flagranta inegalitate de posibilităţi şi şanse create de o clasă politică instabilă, lipsită de moralitate, dominată numai de propriile interese.
Cred că acolo, în rândurile clasei politice se află creuzetele în care se „făuresc” cauzele generatoare de stres al şcolarilor. Este inutil şi neproductiv să ne punem întrebări retorice, fără prezent şi viitor. Nu cred că avem nevoie de modele din afară, decât dacă am importa odată cu ele şi condiţiile sociale aşezate şi nestresante existente în acele societăţi.
Până atunci, ar fi bine să acţionăm pentru stoparea degradării societăţii, să luptăm pentru refacerea potenţialului economic şi pentru aşezarea valorilor acolo unde le este locul.
Altfel… vom avea şcolari nestresaţi dar incapabili, la vremea împlinirilor, să susţină o societate viabilă.
Virgil RĂZEŞU
