Cartea lui Klaus Iohannis ”Pas cu pas” este, evident, o apariţie editorială circumstanţială, de sezon, scrisă în scurt, dacă nu chiar de ultimă clipă, dar nu mai puţin semnificativă pentru momentul şi conjunctura în care ne aflăm – nu dintre cele mai optimiste – şi, mai ales, definitorie pentru personalitatea autorului.
Ne-am aştepta la o scriere predominant autobiografică, dar este departe de aşa ceva. Pentru simplul motiv că autorul consideră, şi trebuie să-i dăm dreptate, că nu poate face din propria biografie un stindard numai bun de fluturat. Biografia sa nu este cu nimic diferită de a altor trăitori ai zonei şi ai ţării, nu are nimic spectacular, nimic de excepţie, nu menţionează o descendenţă nobiliară, nici o casă (chiar închiriată) cu bibliotecă pe trei pereţi şi pe care autorul a devorat-o înainte chiar de a merge la şcoală, nu demonstrează izbucniri de geniu sau trofee expuse pe pereţi ori rămase în analele şcolilor. Nimic din toate acestea. Este vorba de o viaţă obişnuită, comună, simplă, aidoma celorlalţi semeni, cu necazuri şi bucurii, dominată de modestie şi în rând cu a celorlalţi apartenenţi ai unui grup etnic destul de bine conturat, prin tradiţie, dar trăitor alături de ceilalţi, fără delimitări sau izolare orgolioasă. Sunt atribute care i-au marcat copilăria dar care au rămas aceleaşi, sigur în alte circumstanţe, şi pentru celelalte perioade, ale maturităţii, profesiei, familiei şi ale vieţii sociale.
Dacă ar fi să definim această întocmire, am înclina mai degrabă spre un amplu raport dedicat Sibiului, privitor la devenirea acestei aşezări, aflate sub mâna sa, de edil ales şi preferat pe mai multe legislaturi. Cu toată sinceritatea, afirm că am mai parcurs asemenea rapoarte ocazionale, unele consistente şi arătoase, ale unor primari grijulii să-şi facă cunoscute realizările, altfel mai greu de desluşit. Dar de fiecare dată, de sentimentul zgomotului prea mare pentru nimic sau puţin nu m-am putut detaşa, faţă de realităţile de care mă împiedicam, mai grăitoare decât orice atenţionare. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre urbea străbătută de apele Cibinului, cu la fel de multe, importante şi variate cerinţe, ca ale tuturor aşezărilor din ţară. Şi, condamnat să fiu dacă greşesc, ar trebui să fii cârcotaş şi de rea credinţă să nu vezi şi să recunoşti, ca trecător grăbit ori mai potolit, ceea ce s-a realizat, benefic, pentru prezentul şi progresul municipiului, ba şi pentru trecut.
Departe de mine gândul de a mă lansa într-un demers entuziast fără limite faţă de multele realizări amintite, dar nu ştiu cum, analogia sau identitatea dintre ceea ce este scris în paginile cărţii şi ceea ce Klaus Iohannis a demonstrat în recenta campanie prezidenţială, este mai mult decât evidentă. Raţionamentul este simplu: transpunerea a ceea ce s-a realizat la nivel de aşezare la nivel de ţară este deosebit de seducătoare.
Cartea este scrisă cu simplitate, fără nici cea mai mică veleitate de scriitor, cu greu poţi găsi accente de infatuare găunoasă, de batere cu pumnul în piept la persoana întâia, de Greucean fără greş, care pune în umbră orice altă iniţiativă sau faptă demnă de urmat, grijuliu să-şi amenajeze soclul pe care concetăţenii lui îi vor înălţa statuia călărind, nu un cal ci, ecologic, o bicicletă. E greu să desluşeşti fapte fanteziste prezentate ca realizări efective şi nici pere mălăieţe căzute din pomii scuturaţi cu eforturile altora. Eforturi şi insistenţă da, ele sunt vizibile la fiecare pagină.
Singurul atribut pe care autorul şi-l asumă, hotărât şi pe de-a-ntregul este „ordinea”, pentru el şi cei din jur comandament de primă intenţie, pentru orice acţiune şi situaţie, aceeaşi pentru toate diviziunile temporale, fie că este vorba de zi, săptămână, lună şi, în cele din urmă, de viaţă. Este cuvântul princeps, de început, fiat ordinem, încrustat în fiece fibră a acţiunilor sale, planul, scheletul pe care se vor grefa toate celelalte acţiuni, desfăşurate sub acelaşi imperativ. În conceptul de ordine se înscrie chiar şi titlul cărţii, fiindcă tactica pasului cu pas refuză hei-rup-ul, mersul la întâmplare şi drumul ezitant şi şerpuitor.
Duce, cumva, societatea noastră lipsă de ordine ? Întrebare inutilă ! Poate ordinea, singură, să rezolve numeroasele probleme ale unei societăţi alienate, sfâşiate de hiene nesătule, aidoma plăpândelor şi mai puţin ajutoratelor fiinţe din savană, devenite curând hoituri adevărate ? Ne-ar putea scoate ordinea din impas ? Nu greşim dacă răspundem afirmativ. Din ordine rezultă lucrul bine făcut, prin ordine se limpezesc drumurile, ordinea risipeşte nesiguranţa, dezechilibrul şi incertitudinea, nu lasă loc improvizaţiilor şi al ancestralelor merge şi aşa ori văzând şi făcând.
Ordinea ne dă speranţa că generalizată sau transpusă la nivel de naţiune, o naţiune prea depărtată şi parcă potrivnică prin toate forţele sale, acestui deziderat, ne-ar putea dezmetici. Cât de cât. Ce ne-am putea dori decât o ordine în tot ce întreprindem şi în ce încercăm să realizăm, din păcate, de decenii întregi fără rezultat ?!
Am sublinia cuminţenia şi înţelepciunea emanate din comunicarea simplă, nesofisticată şi directă pe care autorul cărţii ne-o transmite. Faptul că într-o activitate de mare răspundere şi de amploare inegalabilă, pe care se pregăteşte s-o implementeze la scară naţională şi s-o traducă în fapte şi beneficii pentru toţi, lipsesc promisiunil
mirobolante şi deşănţate, acţiunile donquijoteşti, desprinderea de realitate, frazele sforăitoare.
Speranţele nu sunt mici, dificultăţile nu pot fi ignorate, refacerea şi reorganizarea sunt mai dificile decât crearea de la început a unor lucruri noi, contextul general este nesigur şi neguros, zdrenţuirea şi sfârtecarea ţării e prea ticăloasă pentru a putea spera prea curând într-o reaşezare a lucrurilor, cel puţin la un nivel acceptabil. Singur nu va putea realiza nimic. Nu trebuie să ne rugăm ca autorul să rămână cel care transpare din „Pas cu pas”, ci să ne rugăm ca noi să-l urmăm şi să-l putem ajuta. Cei care i-au netezit calea spre piscul la care l-au împins au datoria să-l susţină, să-şi suflece mâinile şi să acţioneze, fiecare pe felia sa de datorie către societate.
Să considerăm această profesiune de credinţă a celui destinat să răspundă de el şi de noi, un prim pas ferm, din numeroşii pe care îi avem de făcut. Ordine în noi înşine, în toţi cei prea încercaţi de vreme şi vremuri, în tot ce facem şi gândim.
Ordine mai presus de orice.
Virgil RĂZEŞU
