Stimaţi prieteni,
Înainte de a vă mărturisi cât de rău îmi pare că nu sunt alături de dumneavoastră la această sărbătoare de o singulară importanţă, daţi-mi voie să aduc omagiul meu celor care au făcut-o posibilă. Pentru că, în climatul societăţii româneşti de azi, o asemenea iniţiativă este nu numai un act de cultură, ci şi unul de curaj, o iniţiativă mergând împotriva curentului şi punând în lumină o impresionantă încărcătură polemică. Pentru a sprijini această afirmaţie – care ar putea părea ciudată, dat fiind că se referă la înălţarea firească a unui monument închinat poetului naţional – aş vrea să aduc două argumente, plasate la capetele opuse ale axei culturale, două întâmplări neasemănătoare, dar la fel de incredibile şi la fel de tulburătoare prin semnificaţii.
Prima întâmplare este un sondaj realizat la cererea Academiei cu câţiva ani în urmă. Încercând să testeze gradul de cunoaştere a scriitorilor români, sondajul îl plasa pe primul loc, cum era şi normal, pe Eminescu, dar cu numai 17 % (urmat de Creangă şi Caragiale, cu 16, respectiv 14%). 17% din subiecţii interogaţi au ştiut cine este Eminescu! Indiferent dacă un asemenea rezultat este de natură să acuze aproape neverosimil şcoala sau dovedeşte în ce măsură este eficientă spălarea benevolă a creierelor prin entertaiment şi jocuri electronice, el, rezultatul, nu vorbeşte doar despre aceia dintre noi care nu auziseră de Eminescu, ci despre noi toţi şi chiar despre starea naţiunii.
Cea de a doua întâmplare are un sens invers, se desfăşoară la nivelul cel mai de sus al vieţii culturale şi are ca protagonişti scriitori, filosofi, istorici, ziarişti. Pornind de la cele două versuri ale adolescentului Eminescu, „Ce-ţi doresc eu ţie,/ Dulce Românie”, târâte în noroiul propagandei patriotarde şi transformate în sloganul „Cântării României”, câţiva intelectuali postrevoluţionari şi postmodernişti au hotărât să îl facă responsabil şi pe autorul lor, demitizându-l. Într-o perioadă în care, în plan politic, confuzia organizată era folosită ca o armă de distrugere în masă, o parte din elitele culturale au găsit potrivit să pună sub semnul întrebării însuşi reperul suprem al poeziei româneşti, căruia i-au reproşat de la calificativul de „poet naţional” până la faptul că statuile îl reprezintă mai frumos decât în realitate, de la faptul că nu este suficient de politicaly correct, până la melodicitatea versurilor, considerată expirată.
Pe fundalul acestor distrugeri de jos sau de sus a etalonului de platină a spiritualităţii noastre, dezvelirea la Piatra Neamţ a unui monument al Poetului capătă o semnificaţie care transcende importanţa locului şi a momentului. Este o dovadă că, amintindu-ne de Eminescu, ne amintim de noi înşine şi ne descoperim, cu nemaisperată emoţie, vii. Cultul eminescian – punct de sprijin în posteritate nu pentru el, ci pentru noi – este cea mai vibrantă dovadă a supravieţuirii noastre.
Ana Blandiana, Ianuarie 2014
