Cu prilejul împlinirii a 94 de ani de la Unirea Transilvaniei cu Regatul României, act istoric înfăptuit de ilustrii nostri patrioţi ardeleni precum Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Ştefan Cicio Pop etc., urmaţi de toată acea pleiadă de tineri ce făceau studii la Budapesta, Viena, Praga etc., vom consemna amintirile unui participant la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, poetul Lucian Blaga, ale cărui impresii sunt edificatoare pentru însufleţirea generală care i-a cuprins pe românii de pe întregul teritoriu al Transilvaniei, în ziua împlinirii acestui vis de veacuri al ardelenilor.
„Pentru marea, istorica Adunare Naţională de la Alba Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mamă n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineaţa zilei de 1 decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Balgrad, cum îi spuneam noi (…) pe jos şi cu cărutele. Am renunţat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decât 16 km. Era o dimineată rece, de iarnă (…). Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealalaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre grăbite.(…) Uite, ii spun lui Lionel: (fratele scriitorului – n.n.) aşa – prin ger şi zăpadă – se retrăgea pe vremuri Napoleon. La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc in loc, toata ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la tribună… Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt Timp cu toate că n-am făcut decât să „participăm”, tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului. (…). Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor, zgomotul roţilor pătrundea, desigur, până la el şi-i cutremura oasele. Ah, dacă ar şti tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din cimitir (…) Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: „Traiască România dodoloaţă!” (cuvântul curent pentru „rotund”)…
