Una dintre cele mai vechi catedrale din spaţiul ortodox românesc este cea de la Roman. Având în vedere că marea catedrală creştin ortodoxă de la Iaşi, care are trei hramuri, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Gheorghe şi Întâmpinarea Domnului, este din secolul al XIX-lea, iar cea din Rădăuţi din secolul XX, cea din Roman, fiind din secolul al XV-lea pare a avea întâietate.
Începuturile catedralei din acest oraş sunt anterioare înfiinţării Episcopiei Romanului, înainte de perioada 1408-1413, probabil încă din perioada domniei lui Roman I (1931-1934). Primul lăcaş de cult, menţionat în documente ca „Sfânta Vineri”, funcţiona în vremea lui Alexandru cel Bun, care la 1408 îi dăruia două sate, deoarece aici era înmormântată mama sa, „cneaghina Anastasia”. Ulterior, la 1415, acelaşi Alexandru cel Bun s-a îngrijit pentru zugrăvirea lăcaşului. În timpul domniei lui Ştefan cel Mare, catedrala este menţionată în documente cu hramul „Sfânta Parascheva”. Următoarea etapă importantă din istoria catedralei din Roman a fost în vremea domnitorului Petru Rareş. La 1542 se începe ridicarea unui nou lăcaş de cult, pe locul celui vechi, sub supravegherea meşterului sas Luca din Bistriţa şi a episcopului Macarie. Abia după opt ani de lucrări, uneori întrerupte, catedrala din Roman a fost finalizată de către fiul ctitorului, Iliaş vodă, care mai apoi s-a turcit şi al cărui nume a fost şters din pisanie de către vrednicul episcop Macarie. Din punct de vedere arhitectonic, biserica-catedrală de la Roman este în stil moldovenesc, având ca model Putna lui Ştefan cel Mare, cu o turlă pe naos, intrare laterală, în plan treflat, cu absidele circulare la interior şi patrulatere la exterior, cu două rânduri de ocniţe suprapuse, zidurile fiind susţinute de contraforturi care oferă o estetică deosebită faţadelor. Acest edificiu a suferit reparaţii în vremea episcopilor Ioanichie (1747-1769) şi Leon Gheucă (1769-1786) la partea turlei, altarului şi naosului, fără a produce schimbări stilistice majore. În schimb, episcopul Gherasim a fost cel care, pentru a obţine un spaţiu cât mai mare în interior, în 1805, a dărâmat pereţii despărţitori şi a executat o altă zugrăveală la turlă şi pronanos. Ulterior, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, bisericii i-au fost adăugate un veştmântar şi un pridvor. La interior, biserica păstrează trei tipuri de picturi, de la construcţie, de la refacerea din sec. al XVIII-lea şi de la ceea ce episcopul Melchisedec Ştefănescu numea „un act de vandalism”, adică refacerea picturală şi spaţială din sec. al XIX-lea. Catedrala arhiepiscopală din Roman reprezintă unul dintre lăcaşurile de mare importanţă pentru Ortodoxia românească, atât pentru rangul său, cât mai ales pentru vechimea ce o poartă, drept mărturie a manifestării spiritualităţii româneşti încă din vremurile voievodale.
