Sunteţi legat sufleteşte de Roman – am simţit acest lucru ori de câte ori aţi avut ocazia de a vorbi despre acest oraş. Care e explicaţia? E mai bogat cultural (istoric vorbind) decât capitala judeţului?
– De Roman sunt legat prin tradițiile de familie ale soției (deci și ale mele); sunt legat și prin cei șapte ani în care, funcționând la Stănița sau Săbăoani, Romanul (centrul raional), era pentru noi locul de contact și de legătură cu civilizația urbană; la Roman am cunoscut mulți învățători, profesori, preoți, medici și alți intelectuali de aleasă ținută culturală. Totodată, de ce să nu recunoaștem, se resimțea încă faptul că Romanul interbelic a beneficiat de aportul intelectual a cel puțin șase case princiare și altele înalt-aristocratice, de școli de ținută, de biblioteci, de importante societăți literare, artistice și științifice, de înfloritorul comerț favorizat de intersecția căilor de transport (spre Iași, Suceava…), de existența unor autentice industrii (vezi Arsenalul, Fabrica de zahăr ș.a.). Chiar și în privința tradițiilor culturale, Romanul a avut, întotdeauna cu ce se mândri: vechea și prestigioasa Episcopie, cu a sa la fel de vestită bibliotecă, unde a păstorit, în glorie și respect, între alții și eruditul cărturar, nemțeanul Melchisedec Ștefănescu… și ar mai fi enorm de multe de spus. Toate acestea, nu pentru a demonstra o anume superioritate față de alte localități, căci nu așa trebuie pusă problema, ci pentru a recunoaște ceea ce este de recunoscut unei comunități-așezare, cu istoria, cultura, viața social-economică și alte multe tradiții ce merită a fi cunoscute, recunoscute și respectate.
Cu ce amintiri aţi rămas de pe vremea câd făceaţi apostolat la Stăniţa şi Săbăoani?
– Dacă ar fi să răspund concret la această întrebare, interviul ar trebui consacrat numai acesteia. Oricum, am foarte multe amintiri, în primul rând despre elevi, despre școli și noile localuri construite, despre faptul că am fost printre „dacălii” și directorii primei promoții a Școlii de 7 ani – Stănița și ai primei promoții a Școlii medii – Săbăoani , despre absolvenții (mulți dintre ei deja pensionari), care au dus, efectiv, în lume, moștenirea spirituală și cetățenească, primită din familie și de la școală, în satele lor de baștină. Dar mai este ceva foarte important: acolo, la Stănița și la Săbăoani, am cunoscut, cu adevărat, specificul distinct al celor două comunități rurale moldovenești reprezentative: cel patriarhal și ortodox al unor foste sate răzeșești, în care hărnicia și mărimea suprafețelor de teren agricol și de pădure impuneau, până și în acei ani, moralitatea, ca și „sumeția”, în cazul Stăniței; iar în ce privește Săbăoaniul, specificul marcat de aceeași hărnicie, tradusă însă în sumedenia de îndeletniciri exercitate, în sat sau aiurea, pentru a asigura existența unor foarte numeroase familii, cu pământ foarte puțin și care, într-o mare comunitate romano-catolică, avea alte temeiuri, mai riguroase, prin primordialitatea mai accentuată a misticii religioase. E drept, în acei ani (1958-1965), spiritul „întovărășirii” și al „colectivei” tindea să zdruncine vechile rosturi ale așezărilor, politica vremii și „culturalizarea” împingând vremelnic comunitățile în uitarea de sine. Dar cu toate aceste influențe, adeseori nefaste, marea majoritate a sătenilor era formată din oameni adevărați, pe care i-am prețuit și a căror amintire o păstrez cu mult drag.
Mai aveţi legături cu Bacăul şi oamenii de acolo, cu cei din Poiana Sărată, unde aţi văzut lumina zilei?
– Să clarificăm lucrurile: m-am născut, e adevărat, pe Valea Oituzului, în fosta comună Poiana-Sărată din fostul județ transilvan Trei-Scaune, acum doar sat în comuna Oituz, din județul Bacău. Copilăria și adolescența, după răpirea Ardealului de nord-est și refugiul din 1940, le-am „petrecut” la Brașov. În Bacău am locuit doar în perioada 1965-1968, când am îndeplinit funcțiile de inspector școlar regional, pentru problemele predării Istoriei și Științelor Sociale, iar apoi, de secretar al Comitetului Regional de Cultură și Artă – Bacău. Așadar, la Poiana-Sărată mai am, probabil, rude foarte îndepărtate pe care nici nu le cunosc. Merg acolo, din când în când, cu drag și venerație, la mormintele părinților și ale strămoșilor; la Bacău, de care am fost legat prin fapte de cultură și prietenii fără cusur, majoritatea prietenilor risipindu-se, merg destul de rar; la Brașovul de care am fost atât de strâns legat de învățătorii, profesorii și școlile mele prețuite, de prietenii nenumărați, de bibliotecile, teatrul și filarmonica sa, de turnurile și „porțile” sale, de parcuri, de străzi și de case, de tradițiile sale unice, dar și de urmele „măsurilor” care l-au schilodit, merg și mai rar, deoarece familia mea, rudele mele, multe atunci, dintre care puține au mai rămas, cunoștințele și prietenii mei – toate, au rămas doar ca amintiri de neprețuit. De altfel, cele mai multe și proaspete amintiri le am, cum e firesc, de aici, din Piatra-Neamț, pentru că, dacă voi mai trăi, peste patru ani se vor împlini cinci decenii de când am devenit pietrean.
Vă amintiţi cum au decurs formalităţile atunci când v-au propus director al Comitetului judeţean de cultură (denumire inexactă, desigur, dar numele instituţiei s-a tot schimbat). Cum au trecut cei de la cadre peste nişte probleme pe care le aveaţi la dosar? Aveaţi, din câte ştiu, un preot în familie
– Pe scurt, încă o precizare: nu atât mai multele mele numiri în fruntea Comitetului de Cultură (denumirea este totuși exactă, deoarece, cu toate modificările pe care le-a suferit, cele trei vocabule nu au putut fi schimbate – un semn de noblețe pentru instituție și rosturile sale), au fost cu „probleme”, ci amintita numire la „propagandă”. Eram totuși fiu de foști comercianți și ginere de învățător arestat în anii `50 pentru politică liberală. Celelalte rude, între care și preoți, nici nu mai contau. „Cadrele” știau totul, dar mai știa și prim-secretarul Ștefan Boboș. Acesta, când eu am încercat să-i reamintesc faptul că „dosarul meu nu corespunde”, mi-a replicat: să nu-ți faci griji, îți cunosc dosarul mai bine decât tine. Când nu va mai fi posibil, te voi anunța. Și, așa s-a și întâmplat. M-a anunțat și mi-a aprobat trecerea înapoi la… cultură.
A consemnat Nicolae SAVA
