Biografia prozatorului şi istoricului Dumitru Almaş (1908-1995), care a fost, în acelaşi timp, şi un excelent profesor de istorie, secundar şi, apoi, universitar, capătă contur, tot mai accentuat, acum, când încep să se publice memoriile, confesiunile, interviurile şi, desigur, epistolele pe care le-a trimis unora dintre confraţii săi. Remarcat, încă de la începuturile sale literare, de Şerban Cioculescu şi Octav Şuluţiu, citit şi reinterpretat de Aurel Leon, Teodor Vîrgolici, Gheorghe Bulgăr, Magdalena Popescu, Hristu Cândroveanu, Mihai Mancaş şi alţii, opera acestui însemnat naratolog nu e suficient de cunoscută generaţiilor mai tinere de lectori. Asupra operei sale, în totalitate, există câteva prejudecăţi ce necesită o examinare minuţioasă spre a clarifica semnificaţia temei istorice, contribuţia ficţiunii şi capacitatea sa de a impune un anume tip de roman istoric.
Mai întâi, opera lui Dumitru Almaş trebuie restituită, recitită şi, fireşte, reinterpretată. Gândurile acestea mi-au fost sugerate de o epistolă, inedită până acum, trimisă poetului Radu Cârneci (n. 1928), care în răstimpul 1964–1972 a coordonat cu pricepere şi pasiune revista Ateneu de la Bacău. Ca unul care şi-a început activitatea publicistică în paginile revistelor Azi, Lumea românească, Zorile şi a continuat-o în prestigioasa publicaţie Magazin istoric, îşi îngăduie să-i sugereze, mai tânărului său confrate, câteva priorităţi de care e bine să ţină seama. Recomandă, în finalul epistolei, cu energie şi convingere, pe tânărul şi foarte talentatul poet Ion Măgureni, care, e de fapt, pseudonimul universitarului Dionisie Petcu, un admirabil intelectual şi cărturar de o aleasă distincţie.
Bucureşti, 13 iunie 1965 / Str[ada] Gabriel Peri, nr. 6 / Iubite tovarăşe Radu Cârneci, Urmăresc Ateneul cu multă atenţie şi bucurie. Admir munca dumitale şi te felicit din toată inima. Ştiu cât este de grea. Şi mai ştiu că-i uşor să stai în copacul din marginea drumului şi să cârâi la cei care trec cu povară, în trapul pegasului entuziast. Am purtat discuţii, amicale, cu tineri, scriitori şi lectori, la Bucureşti, T[urnu] Severin, Braşov, Oradea, Cluj. Mai ales colegii de la Oradea şi Braşov s-au arătat foarte interesaţi de rezultatul şi experienţa băcăoanelor. Ştii, probabil, că orădenii luptă pentru Familia1, iar braşovenii pentru o Ţară a Bârsei2. E foarte bine că folosiţi din plin „forţele locale“. E bine că nu neglijaţi, am putea spune, nici un gen literar. Pâinea unei reviste ca Ateneu este genul scurt. Asta-i incontestabil. Şi-mi permit să spun că aici ar trebui bătut. Schiţa, nuvela, momentul, pe lângă reportagiul în care excelaţi, fac puterea, valoarea şi sufletul unei reviste. Ştiu că m-am repetat, dar am făcut-o dintr-un fel de invidie pentru cei care au timp să scrie gen scurt. Cândva am scris şi eu. Acum mă urmăreşte chiar ideia unor „micro‑romane“. Într-o pagină, o viaţă, un destin, o dramă. Totuşi, tovarăşe redactor şef, poate n-ar fi rău dacă v-aţi gândi şi la romane, care să apară cu „va urma“, pe vremuri se spunea „foileton“. Mulţi scriitori mari şi-au publicat întâi lucrările aşa. Şi sistemul s-ar putea relua, la nivelul nostru. Ca un supliment de poveţe, lansaţi un critic. Creaţi-l, creşteţi-l, impuneţi-l. E absolut necesar. Un critic curajos şi cu criticii. Şi, iartă-mă că-ţi dau sfaturi, când dumneata ai nevoie de material, un critic care să ştie, să vadă, să simtă, să n-aibă ochelari de cal. De aceea, îmi permit să adaug aici manuscrisul unui valoros tânăr, fost student al meu, acum lector la Institutul Pedagogic din Constanţa. Îl cheamă Dionisie Petcu şi semnează Ion Măgureni3. Scrie de câţiva ani. Evoluează, după părerea mea, interesant. Freamătă de o bogăţie a simţirii şi se frământă, caută, încearcă, se depăşeşte. Publicarea l-ar stimula. E poet, sunt sigur. M-ar bucura să fie critic. Cum Ateneu îşi asumă datoria de a lansa tineri scriitori, citeşte aceste producţii lirice şi fă cum te va îndemna cugetul şi inima. Am toată încrederea în inima dumitale. Îţi doresc mult, mult succes, putere de muncă şi colaborări pe măsura inimii dumitale de a sluji arta scrisului cu condeiului, Dumitru Almaş. / P.S. Salută-l din parte-mi pe Iulian Antonescu4. Îmi pare bine că-l întâlnesc şi în acest ogor. Măcar că marii lui magiştri din Bucureşti, de-ar şti, l-ar cinsti cu un gest de dispreţ. Ştie el la cine fac… vreo treizeci de aluzii. Nu-l cunosc, dar te rog felicită-l din parte-mi pe Bălăiţă5.
Nicolae SCURTU
Note:
- · Originalul acestei epistole, inedite, se află în biblioteca poetului Radu Cârneci din Bucureşti. 1. Familia. Revistă de cultură, editată de Comitetul Culturii şi Educaţiei Socialiste al judeţului Bihor. Apare la Oradea, lunar (septembrie 1965– decembrie 1989). 2. Astra. Revistă politică, social-culturală a Comitetului pentru Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Braşov. Apare la Braşov, lunar (iunie 1966 – aprilie 1974), apoi trimestrial (mai–decembrie 1974 – decembrie 1989). 3. Ion Măgureni (1935–2013), pseudonimul lui Dionisie Petcu. A publicat două cărţi de poezie – Mişcări. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969, 98 pagini şi Poemul – Variaţiuni. Bucureşti, Editura Coresi, 2003, 64 pagini, precum şi Conceptul de etic. Eseu metodologic. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, 223 pagini. La revista Ateneu nu a colaborat. 4. Iulian Antonescu (1932–1991), istoric şi jurnalist. Specialist în istorie antică şi medievală. A înfiinţat muzeele din Piatra-Neamţ, Roman, Bicaz şi Târgu-Neamţ. 5. George Bălăiţă (n. 1935), prozator, autorul unor cărţi care l-au impus în naratologia contemporană. A debutat şi s-a format, ca scriitor, în paginile revistei Ateneu.
Ce surpriză! Dionisie Petcu mi-a fost coleg la Facultatea de Filosofie. Dumitru Almaş preda Istoria României. Pe Dumitru Almaş îl ştiam încă de la Piatra Neamţ. Mi-a fost profesor de Istorie şi geografie. Ale României, se înţelege. Dionisie Petcu a fost întâi la Tuzla, apoi la Constanţa şi, în final la, Universitatea Bucureşti. A încercat să vină şi la Piatra Neamţ, a avut o soră a cărui soţ lucra la Sfatul popula judeţean, iar copiii acesteia au fost elevi foarte buni ai Liceului Petru Raeş.Despre Petcu ştiu că la început scria poezii. S-ar părea că nu erau pe placul anilor cincizeci, el fiind un răzvrătit, în special spre sfârşitul facultăţii, tatăl lui războindu-se cu colectiva, şi pe atunci dosarul era la modă.
„Interesant” că metehnele politice ale acelor ani se păstrează şi acum. Nu se recunosc meritele foştilor pentru a te situa tu în frunte. Arhiva lui Dumitru Almaş se păstrează în modesta casă de la Negreşt, două camere, în care părinţii lui Dumitru Almaş au crescut opt copii proprii şi un nepot. Ar trebui valorificată, meritele lui Dumitru Almaş în educarea patriotică, fără substrat comunist, a şcolarilor este imens. Povestirile lui Istorice sunt de actualite, dar spiritul naţional nu mai are valoare, ne globalizăm. La împlinirea a o sută de ani de la naşterea lui Dumitru Almaş, nemţeinii au avut orbul găinii, l-au etichetat comunist. Existau şi comunişti care făceau mult bine. Negreştenii, nu numai ei, ci şi locuitori ai Dobrenilor îi sunt datori pentru sprijinul ce le-a fost acordat nu numai de profesorul ci şi de deputatul Dumitru Almaş.
Să-i fie ţărâna uşoară!