Florin Mircea Zaharescu aminteşte, prin polivalenţa sa, de figurile ilustre ale Renaşterii: sculptor, grafician, iconar, pictor, autor de basoreliefuri, ceramist, designer. Supune piatra, răşina sintetică, ghipsul, lemnul, argila, bronzul, aluminiul, oţelul, porţelanul, piatra artificială, hârtia, creionul, vopselurile în ulei.
Îl suspectez că scrie, în anume ceasurile ale amurgului, în scurtele clipe de răgaz, sonete sau alte poezii de formă fixă, ba chiar şi muzică religioasă sau profană.
Sibian prin naştere, deci ardelean (s-a născut la 3 iulie 1949), Florin Mircea Zaharescu devine pentru o vreme muntean (în timpul studiilor liceale de la Ploieşti şi a celor universitare de la Bucureşti), pentru a deveni moldovean prin adopţie, mai exact romaşcan. Expoziţia din 30 aprilie 2014 de la Galeria Lascăr Vorel s-a vrut, într-un fel, o demonstraţie, artistul etalându-şi realizările şi disponibilităţile tematic şi plastică, expunând grafică, picturi în ulei, sculpturi şi basoreliefuri. Grafica a reprezentat o demonstraţie de vigoare şi de virtuozitate: linii ferme, figuri geometrice perfect desenate, un hexagon format din capul unei femei cu broboadă, triunghiuri tragice, doar ochii trişti umanizând imaginea (Portret de femeie I). Într-un alt portret figura realizată este un octogon, iar privitorul e obligat să intre într-o zonă tragică. Un Nud (I) întors, ţine mai mult de geologic decât de carnal, dialogând antitetic cu un alt Nud (II) graţios de astă dată curbura a cinci linii generând o feminitate adolescentină. Nimic senzual, totul fiind nevinovăţie şi ingenuitate, o vagă trezire a simţurilor. Un Nud (III) odihnindu-se e văzut cu faţa, formele amintind de celebrele Venus preistorice. O capodoperă rămâne Portretul de bătrân, portret ferm, format doar din linii drepte, prezentat geologic, în straturi trezite de mişcările mai ample ale pământului, straturi verticale, riduri care permit o mai rapidă cădere a lacrimii, a sângelui, a sudorii.
Contorsionat, dramatic, aproape nefireşti ca amplitudine, un Tors cu o extraordinară extensie spre spate. Trecând la pictură, să remarcăm un impresionant Diptic: în stânga un portret de efeb, în dreapta cu o tânără abia nubilă, o feminitate abia trezită, cu sânii uşor îmbobociţi. Florin Mircea Zaharescu ne propune şi o suită de Răstigniri şi Crucificări. Uneori Cristos apare cu un chip ce trădează, atât extazul, cât şi durerea supremă, paroxistică. Într-o Crucificare trupul este esenţializat, slăbit de chinuri, dar nu stârneşte milă, ci o compasiune solidară. În altă crucificare, crucea, semnul şi simbolul torturii, dar şi al umilinţei supremei (sclavii erau crucificaţi), lipseşte, iar în alta, Cristos plecă pur şi simplu cu crucea, care se prăbuşeşte; Cristos păşeşte uşor, dar ferm, întemeind un mit întors.
Lucian STROCHI
