Nu demult, la Primăria din Târgu-Neamţ, după ce a primit diploma de Cetăţean de Onoare al oraşului, savantul israelian Moshe Idel a ţinut o alocuţiune referitoare la modul în care a (re)descoperit istoria locului natal din depărtare, abia după ce a emigrat (1964). Ulterior, când am stat mai mult de vorbă şi am pronunţat în treacăt numele lui G. Bacovia, s-a luminat la faţă şi a făcut câteva mărturisiri care merită reţinute. ”G. Bacovia m-a ajutat să înțeleg Târgul-Neamţ în care mi-am trăit copilăria şi adolescența…”, mi-a spus Moshe Idel. Am replicat, desigur: ”Dar el este recunoscut ca un poet al oraşului Bacău!” Moshe a insistat: ”Nu despre oraş scrie el, ci despre un târg, şi despre «târg» în general, transmițându-ne o imagine şi o anumită atmosferă.”
După care a recitat: ”Afară ninge prăpădind, / Iubita cântă la clavir, – / Și târgul (s.m.) stă întunecat, / De parcă ninge-n cimitir…” (v. ”Nevroză”). Iar în fața uimirii mele, zâmbind şi privindu-mă semnificativ, a continuat: ”Dar, iată, şi-un mort evreiesc… / Și plouă, e moină, noroi – / În murmure stranii semite / M-adaug şi eu în convoi…” (v. ”Spre toamnă”). Da, Moshe Idel ştie pe de rost poemele lui G. Bacovia. Se va vedea asta şi mai încolo.
Despre ”întâlnirea” lor, a tânărului care urma să devină profesor la Universitatea din Ierusalim şi a ”celui mai trist poet din literatura română”, ştiam câte ceva din cartea-dialog realizată împreună cu Sorin Antohi: ”Nu voi uita niciodată momentul: era la Piatra-Neamț, într-un dormitor de internat. Cineva mi-a dat o foaie cu poezia Plumb. «Ce literatură este asta?», mi-am spus, «e altceva decât…». Și asta e tot, după aceea n-am mai văzut nimic de Bacovia cât am mai rămas în România – un an, un an şi jumătate. Am cumpărat o carte de Bacovia abia în 1968, în Israel, unde tocmai apăruse. Da, da, recunosc până la urmă că amintirile mele despre Târgu-Neamț sunt influențate şi de Bacovia”. (cf. Sorin Antohi în dialog cu Moshe Idel. Ceea ce ne uneşte. Istorii, biografii, idei, Ed. Polirom, Iaşi, 2006).
Dar eu vroiam să ştiu mai multe detalii şi am insistat. Iar Moshe mi-a satisfăcut curiozitatea: ”Când am ajuns în Israel, în afară de română nu ştiam decât limba franceză. Aşa că am intrat într-o librărie şi mi-am cumpărat vreo zece cărţi în franceză. Şi, normal, am început să învăţ limbile uzuale acolo, ebraica şi engleza. După un timp, am găsit o librărie cu carte românească şi primul lucru pe care l-am cumpărat a fost un volum de G. Bacovia din 1968 (o ediţie în B.P.T. – n.m.). Pe urmă am început să urmăresc toate ediţiile româneşti ale acestui poet. Acum am acasă câte o carte de Bacovia în fiecare cameră, iar în biroul meu am mai multe! Sunt ediţii din perioade diferite şi nu foarte bune sau complete…”
I-am promis că-i voi trimite cea mai recentă şi mai bună ediţie, realizată în 2011 de criticul şi istoricul literar Constantin Călin. Mi-a mulţumit anticipat şi a adăugat: “M-ar interesa şi manuscrisele poetului, ca să văd cum scria şi dacă muncea mult pe text…” I-am promis şi câteva copii după file cu poezii manuscrise şi, plusând, chiar un CD cu vocea poetului citindu-şi versurile. Radios, Moshe a început să recite din nou: “Ce mai este… cărţi de noapte / Mai citesc, şi-mi pare că sunt viu – / Cine iar aprinde lampa / Când e prea târziu?” (v. Tăcerea”). Şi a repetat, meditativ: “Ascultă: şi-mi pare că sunt viu… Ce-i asta? Formidabil!” Atunci i-am spus că eu îl consider pe G. Bacovia cel mai cinstit poet din literatura noastră, în sens estetic (opinie cumva similară cu a lui Mihai Niculescu, care susţinea în 1941 că poezia lui Bacovia “e poate cea mai onestă poezie românească, a sa, care nu încearcă să trişeze asupra conţinutului propriu dându-se drept ce nu este, prin îndemânările procedeului artistic” – ap. C. Călin în “Cronologie” la ediţia Opere. Poezie şi proză. Alte scrieri, Ed. Babel, Bacău, 2011). Moshe m-a privit câteva clipe şi a replicat: “Cel mai pur! El nu e simbolist, nici altceva, e POETUL pur şi simplu! Adică e şi PUR, şi SIMPLU. Îi admir tocmai această simplitate…” Şi a continuat: ”Duminică simplă, burgheză… / Cântec de orgă stricată / Ce veche baladă mai plânge / Pe-un splai, aşa, dintr-o dată?..” (v. “Miazăzi de vară”).
L-am întrebat pe Moshe Idel când preferă să-l citească pe Bacovia, în ce moment al zilei sau în ce situaţie? Şi mi-a răspuns: “Când sunt obosit… Uite, eu am o structură mai degrabă optimistă şi, totuşi, cenuşiul din Plumb mă impresionează pentru că are o anumită încărcătură umană şi artistică… Dar e un fel de-a spune că-l citesc: deschid cartea şi, după un vers sau două, ridic ochii şi continui poezia pe de rost. Le ştiu aproape pe toate!” Şi, imediat, a lansat o ironie sub formă de întrebare retorică: “Ai observat că în perioada interbelică, respectiv când s-a trăit cel mai bine în România, conform cărţilor de istorie, se scria poezie pesimistă?; iar în perioada comunistă, când se trăia foarte rău, se scria poezie optimistă?!” Moshe Idel cunoaşte destul de bine literatura română, dar e atras mai cu seamă de poeţi: “Eminescu a reuşit să integreze cultura română în romantismul European, Coşbuc a reprezentat cel mai bine specificul vieţii româneşti… Îmi plac mai mulţi poeţi, dar pe Bacovia îl iubesc!”
La această mărturisire, am crezut că e momentul să-i amintesc că, într-o anumită perioadă, comuniştii şi l-au anexat pe G. Bacovia. Moshe mi-a răspuns prompt: “Şi l-au anexat, l-au manipulat propagandistic şi pe urmă l-au interzis! (din cauza “pesimismului” – n.m.). El avea convingeri socialiste, indiscutabil, se vede din unele dintre versurile sale. Dar nu a scris pentru comunişti sau cum ar fi vrut ei!”. După modul în care s-a lăsat antrenat în această discuţie – obosit fiind de drumul de la Iaşi la Târgu-Neamţ, de reuniunea de la Primărie, de numeroasele întrebări care i se puneau din stânga şi din dreapta -, am înţeles că lui Moshe Idel i-a căzut bine subiectul Bacovia. Oricum, pentru mine au fost două ore memorabile…
Emil NICOLAE
