Cântăreața Doina Spătaru (66 ani), mama Mălinei Olinescu (decedată în 2011), a concertat în anul 1970 la Piatra Neamț, fiind acompaniată de formația “Roşu şi Negru”. Cu această ocazie, regretatul actor Constantin Ghenescu a supus-o unui tir de întrebări pe cea care la început a fost atrasă de teatru şi apoi de muzică. “Iubesc mult oamenii şi poate de aceea mi-am dorit scena”, afirma atunci Doina Spătaru, care deja făcuse ”un zbor îndrăzneț spre culmile succesului”. (A. MOISE)
“Acum doi ani era doar o studentă la Facultatea de limbă şi literatură română din Bucureşti şi «o ilustră necunoscută» în marele amfiteatru al muzicii uşoare. Anul trecut a câştigat simpatia miilor de spectatori şi «Steaua fără nume». A urmat un premiu la Mamaia, un turneu de 12 zile în Polonia şi – în această primăvară – marele salt pe scena Festivalului Internațional al Cântecului de la Braşov. O traiectorie derutantă şi amețitoare prin verticalitatea ei; un zbor îndrăzneț spre culmile succesului.
– Nu vă sperie deloc această avalanşă de succese?
– Ba da. Mi-e frică, mi-e tare frică de stelele care apun repede…
– Ce a însemnat Braşov-70 pentru dv.?
– O surpriză neaşteptată. Am fost aleasă cu numai trei zile înainte de a se deschide festivalul; mi se cerea – într-un timp foarte scurt – să fac un lucru la care nici nu îndrăznisem să gândesc până atunci.
– Când ați avut emoții mai mari: în concurs sau la acordarea premiului?
– La preselecția de la Bucureşti; aici am consumat ultimele – şi cele mai mari – emoții. La Braşov am fost total descătuşată, am cântat cu multă plăcere. Premiul care mi s-a acordat, sincer vorbind, nici nu-l aşteptam. Mi se părea totuşi prea mult.
– Ce prezențe la festival v-au impresionat?
– Ewa Demarczyk şi Marie Laforet – un înger negru şi unul alb. Îmi plac contrastele: fiecare are altceva. Nu mai puțin emoționantă a fost Josephine Baker.
– Ce vă preocupă mai mult când interpretați o melodie?
– Pun mult preț pe interpretare; caut să transmit de fiecare dată celor din sală bucuria pe care o simt atunci când apar pe scenă.
– Credeți că pentru un interpret de muzică uşoară vocea este un element suficient?
– Nu. Evident, nu se poate fără voce, dar trebuie să posezi şi acel har, poate înnăscut, de a simți, de a te transpune. La acestea se adaugă o foarte bună mişcare scenică. Numai când există toate aceste calități, muzica şi versul te ajută să te dărui.
– V-am văzut recitând la o emisiune TV, şi am simțit că aveți o mare doză de sensibilitate pe care o observ şi în interpretarea melodiilor dv.…
– …De fapt, am vrut să fac teatru. Înainte de a intra la filologie am dat examen la Institul de Teatru; am fost respinsă. Asta nu m-a împiedicat să fac muzică. Sunt poate o sentimentală. Iubesc mult oamenii şi poate de aceea mi-am dorit scena. Prin cântec simt că mă apropii mai mult de sufletele lor. Vreau să dărui şi eu oamenilor o părticică de frumos. Ador tot ce e curat; şi – în artă – totul trebuie să fie curat.
– Ați concertat pentru a doua oară la Piatra Neamț fiind însoțită de formația «Roşu şi Negru». Ați mai cântat alături de ea?
– Mă leagă o trainică prietenie cu membrii acestei formații. După mine este cea mai bună formație de acest fel din țară. Fac totul cu dăruire, muncesc enorm, sunt toți foarte buni prieteni. De aceea, intenționez să realizez o colaborare mai îndelungată cu ei”. (Constantin Ghenescu, Ceahlăul, duminică, 17 mai 1970)
