Despre cărţile copilăriei, cu poetul Cezar Țucu

Joi seara, la Biblioteca judeţeană a avut loc lansarea unei noi cărţi semnate de poetul Cezar Ţucu. L-am rugat cu acest prilej să-şi amintească ce cărţi i-au marcat copilăria.

„Cărțile copilăriei mele au fost cele de basme și povești, unele indicate de doamna mea învățătoare Ecaterina Boz, culegerile de exerciții și probleme sugerate de primul meu profesor de matematică, domnul Nicolae Mălinici, cele de poezie pentru acea vârstă dorită veșnică, Nada florilor (ce titlu nemaipomenit a găsit Sadoveanu pentru cartea micului pescar!), Esopia (fabulele lui Esop-nici acum nu știu de unde mămăica a făcut rost de ele), Amintirile lui Creangă, etc. N-aș putea spune că o anumită carte a determinat o schimbare în copilăria mea. Ceea ce m-a tulburat, însă,  a fost faptul că în majoritatea basmelor erau trei feciori, eventual de viță împărătească, și de fiecare dată numai cel mic reușea să fie victorios, primii doi fiind niște tolomaci! Îmi și puneam problema : ce voi face-n viață dacă părinții îmi vor mai aduce încă un frățior, eu fiind al doilea băiat născut, caz în care, blestemul  poveștilor musai trebuia să mă ajungă și să se prindă de mine! Minte de copil, ce vrei! Adolescența a trecut sub semnul încercării de aprofundare a  matematicii, și a formării, cât de cât, a unei gândiri logice, care să-mi înlesnească înțelegerea fenomenelor, fiind, de pe atunci,  convins că-i singura cale de urmat, mai ales că hotărârea de a merge pe calea științelor la universitatea ieșeană Alexandru Ioan Cuza a fost luată odată cu admiterea la renumitul liceu băcăuan George Bacovia. Rezolvam probleme de matematică și citeam literatură. Te rog să reții ordinea în care o făceam, începeam cu matematica și continuam cu literatura, joaca mai puțin, pentru că de atunci am văzut marea diferență  între a rezolva probleme de matematică și a citi o carte. Nu poți sta  concentrat mai mult de două ore la matematică (dacă vrei să dai randament), și atunci, pentru odihna creierului, luam cartea de lectură și simțeam cum mă relaxez, după care treceam iar la matematică. Așa alternau orele unei zile adolescentine. Așa s-au petrecut și cele ale tinereții mele. Rezolvam, citeam, scriam! Ani de-a rândul! Voiam să știu cât mai multe! Eram obsedat de expresia, înrădăcinată pe-atunci,  că matematicianul este precum calul cu capace la ochi. Nu vede și nu știe altceva decât matematică, ca și cum priceperea matematicii era la îndemâna oricui.  Nu se poate discuta altceva cu el! Doar cel bântuit de un asemenea gând nu realizează faptul că el este, de fapt, și nu matematicianul, cauza neînțelegerii fenomenelor. Oricâte concesii am face insului lipsit de logică, tot nu se ajunge la un punct de vedere comun cu el. Ipoteza de lucru, de la care se pleacă, trebuie să fie aceeași pentru cei reuniți la masa dialogului”.