Aşezată la altitudinea de 600 m, nu departe de poalele muntelui Horăiciorul (1.076 m), lângă versantul răsăritean al munţilor Stânişoarei din Carpaţii Orientali, Mănăstirea Horaiţa a luat fiinţă în prima jumătate a sec. al XIX-lea. Între 1822-1824, cuviosul părinte Irinarh Roseti (1771-1859), călugăr cu metania din Mănăstirea Neamţ, cu binecuvântarea Mitropolitului Veniamin Costachi (1803-1842) al Moldovei, în urma unei revelaţii dumnezeieşti, ridica prima biserică din lemn a mănăstirii, cu hramul „Pogorârea Duhului Sfânt“. Înfiinţarea şi consolidarea mănăstirii au fost sprijinite şi de domnitorii Ioan Sandu Sturza (1822-1828) şi Mihail Sturza (1834-1839) ai Moldovei. Primul i-a dat hrisovul la întemeiere, cel de-al doilea i-a legitimat existenţa integrând-o între lăcaşurile bugetare ale ţării. În timpul stăreţiei cuviosului părinte Ermoghen Buhuş (1800-1877) este ridicată actuala biserică a mănăstirii, cu hramul „Botezul Domnului“, a cărei construcţie a început la anul 1848 şi a fost finalizată 19 ani mai târziu, la 1867, fiind sfinţită la 20 octombrie de către mitropolitul Moldovei – Calinic Miclescu (1860-1875). La zidirea şi înzestrarea bisericii cu cele necesare au contribuit, pe lângă credincioşi – prin donaţii -, şi domnitorii din vremea aceea, Grigorie Alexandru Ghica (1849-1856) şi Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), precum şi mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei. Biserica are 30 m lungime, 17 m lăţime şi aproximativ 20 m înălţime şi a fost construită exclusiv din piatră, doar bolţile fiind din cărămidă. Grosimea pereţilor variază între 1,6 şi 4 metri. În evoluţia arhitecturii moldoveneşti, biserica Mănăstirii Horaiţa, ca stil, este unică, aici fiind prezente elemente din arhitectura romano-bizantină, precum şi influenţe ruseşti în numărul şi configuraţia celor 8 turle. Pictura, în stil neobizantin, pe un fond cărămiziu, a fost executată de Mihai Chiuaru, alături de ucenicii săi (între care pictorul Dinu Huminiuc), între 1988-1993 şi a fost sfinţită la 4 iulie 1993 de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Impresionantă este catapeteasma bisericii, care a fost lucrată, după părerea unora, la Viena. Alte surse ne informează că aceasta ar fi fost realizată cu puţin timp înainte de anul sfinţirii bisericii (1867) de către unii sculptori în lemn din apropiere. Sculptura în sine relevă ultima supravieţuire a barocului, familiar majorităţii catapetesmelor româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În structura ei se află, probabil (după aprecierea unui specialist în domeniu), 3 tipuri de lemn: tei, păr şi tuia. Catapeteasma este unicat în ţară, probabil şi în lume, în primul rând datorită aşezării amvonului deasupra uşilor împărăteşti.

Articolul precedentDespre cărţile copilăriei, cu poetul Cezar Țucu
Articolul următorBisericile de lemn nemţene, bijuterii arhitectonice