“Cel mai lung drum este drumul de acasă pînă acasă”, spunea Nichita Stănescu; şi tindem să îi dăm dreptate. Drumul de acasă până acasă poate să dureze o oră, o zi, un an sau o viaţă. Ulise a plecat de acasă la Troia şi s-a întors după douăzeci de ani. În perioada comunistă au plecat concetăţeni de-ai noştri pentru a da o declaraţie nevinovată la miliţie sau la securitate şi s-au întors după ani şi zeci de ani. Cazul Nicolae Steinhardt e un exemplu. Dar dacă e să dăm conotaţia adevărată, creştinească înţelesului de acasă, putem zice precum vrednicul de pomenire părintele Iustin Pârvu: Casa mea este acolo unde mă găsesc eu cu mine însumi şi pot trăi în Dumnezeu. Casa mea, bogăţia mea sunt acolo, cum spune Mântuitorul: „… unde mama mea şi fraţii mei sunt cei care ascultă cuvântul meu”. Acasă a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut că oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiţia şi valorile neamului. Dacă nu respecţi valorile neamului, care sunt identitatea ta în lume, ce să respecţi? Dacă nu respecţi tradiţia, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenţia să rezişti în faţa loviturilor prezentului şi viitorului? Dacă nu respecţi pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?
Despre un om cu destin vorbim astăzi, despre un om care a plecat de acasă cândva cu o traistă pe umăr şi pe care, parafrazând un titlu al unei lucrări pe care a semnat-o, a umplut-o cu stele. Cel care ne prilejuieşte să vorbim astăzi despre ce înseamnă abnegaţie, curaj, răbdare, nevoinţă, har, dor, zidire, vreme, veşnicia clipei şi clipa veşniciei, bucuria lecturii şi descifrarea bucuriei pe chipul creştinului este IPS Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, cel care îşi sintetiza biografia într-o frază atotcuprinzătoare: Mă numesc, din mila Domnului, Calinic Constantin Argatu, născut în satul Cracăul-Negru, comuna Crăcăoani, judeţul Neamţ, la 6 iunie 1944, din părinţi ortodocşi români: Elena şi Haralambie. O simplitate pe care o regăsim ca un ecou la ceea ce spunea cu ceva vreme în urmă megieşul Creangă: Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti…
Colbul drumurilor din Crăcăoani, din Bălţăteştii lui Garabet Ibrăileanu, din Ghindăoanii lui Vasile Conta, din Humuleştii lui Ion Creangă, din perimetrul Seminarului Teologic de la Neamţ, unde Eminescu şi-a trăit, o vreme, suferinţa, s-a transformat în praf de stele. Cum? Prin câteva coordonate pe care le regăsim în scrierile IPS Calinic, cărturarul, scriitorul, duhovnicul, care spune: Evlavia şi educaţia sunt cele două surori gemene. Cine este evlavios este şi educat. Cine este educat, poate fi şi evlavios. Pentru a fi evlavios şi educat trebuie să fii şi cult. Neştiinţa este un lucru înfricoşător. Nu-i nimic pe lume mai rău decât să te arăţi agramat, incult, neştiutor al lucrurilor pe care eşti chemat să le faci. Evlavia şi educaţia sunt o ştiinţă solidă cu două braţe. Unul ridicat către cer, evlavia înţelesului, iar altul arătând spre pământ, aşternutul picioarelor lui Dumnezeu. Să ne sfiim cum călcăm! Tropăitul ne aduce aminte de barbarii cei de demult!
Evlavia şi educaţia, ca expresii ale culturii deci! Dacă aceste lucruri ar fi respectate în societate, dacă toţi ar fi „ştiutori ai lucrurilor pe care sunt chemaţi să le facă”, atunci alta ar fi soarta societăţii româneşti, nu ar mai orbecăi prin hăţişurile istoriei. Formalismul ucide duhul faptelor şi al lucrurilor. Şi nu întâmplător spun acest lucru, de vreme ce lucrarea de licenţă la absolvirea Institutului Teologic de la Sibiu a IPS Calinic a avut o temă pe măsură: „Lupta profeţilor împotriva formalismului”. În acelaşi timp, cărţi precum „Dintr-ale lumii”, „Interviuri” sau „Mersul printre stele” judecă lumea noastră cu măsurile lucrului bine făcut, a principiilor, echilibrului, a educaţiei şi autoeducaţiei. De unde şi-a însuşit tânărul Constantin Argatu aceste lucruri, aceste deprinderi? De la mama, de la tata, de la preotul din sat, de la profesorii săi ale căror modele şi amintiri s-au constituit într-o povară purtată cu adâncă sfinţenie, cu adâncă smerenie. Este, de altfel, secretul care animă societăţile mature, capabile să transmită din generaţie în generaţie o conduită a responsabilităţii. „România are nevoie de inteligenţă civică şi de implicarea intelectualilor în toate cele ale societăţii. (…) Că trebuie să ne echilibrăm şi să găsim căile cele mai bune şi durabile, este o chemare urgentă. Cine a învăţat, va mai învăţa! Cine s-a făcut că învaţă, va strâmba mereu cărările şi vom avea mari greutăţi cu pseudo-învăţământul nostru şi al altora care se face după ureche”, spune IPS Calinic. Aici putem adăuga un cuvânt al părintelui Iustin Pârvu, care avea aceeaşi viziune asupra rostului intelectualilor în societatea noastră: Dumneavoastră, intelectualilor, mult v-a dat Dumnezeu, mult vă va şi cere. Aveţi o răspundere colosal de mare. Şi de riscantă. Sunteţi misionari, sunteţi apologeţi, sunteţi oameni cărora le stă în putinţă să orienteze poporul acesta. (…) Vi se cere grija permanentă faţă de căderile acestui popor. Nenorocirea mare a intelectualilor noştri care, bineînţeles că au trăit şi ei sub presiunea materialismului ateu, este faptul că prea uşor au divorţat de interesele şi de valorile Ortodoxiei.
Susţinem, în toate încercările noastre de definire a culturii române, substanţa creştină a acesteia. Argumentele sunt în operele scriitorilor noştri canonici, a clasicilor noştri, de la Eminescu la Sadoveanu, de la Arghezi la Voiculescu, de la Creangă la Nichita Stănescu, de la Lucian Blaga la Cezar Ivănescu. IPS Calinic, prin opera scrisă a sfinţiei sale, face o demonstraţie strălucită că Duhul Sfânt şi Duhul Limbii Române se întâlnesc ca braţele într-o îmbrăţişare temeinică.
Dacă aş transfera într-o parabolă biblică destinul celui care a plecat din Crăcăoanii Neamţului cu bune decenii în urmă ca un “nonconformist din naştere”, după cum o spune, sub numele de Constantin Argatu şi se întoarce acum cu povara unei mari responsabilităţi, aceea de ierarh în sânul Bisericii Ortodoxe Române, sub numele de Înalt Preasfinţitul Calinic al Argeşului şi Muscelului, acea parabolă ar fi, fireşte, aceea a fiului risipitor. Numai că risipitorul, dacă îi cercetezi faptele, a risipit cu largheţe iubire, iar iubirea risipită sporeşte la rândul său iubire. E condiţia şi esenţa credinţei noastre care îl face puternic pe creştinul de azi şi dintotdeauna prin nădejde. Căldăruşani, Cernica, Sinaia, Curtea de Argeş sunt tot atâtea vetre în care a dospit pâinea cea bună, fragedă, a credinţei care, cum spune IPS Calinic “… dă sentimentul de acasă”.
Se zice că pe vremea lui Alexandru cel Mare, un soldat a fost pus să care cu un asin, dintr-un loc în altul, pentru a pune la adăpost, tezaurul regesc. Pe drum, pentru că asinului îi era greu, omul a luat câţiva saci pe proprii umeri. Văzîndu-l, regele Alexandru s-a minunat şi i-a spus: Sacii pe care din milă i-ai ridicat de pe spinarea asinului ai tăi să fie, eşti vrednic să-i primeşti. Aceste comori regeşti le primesc înţeleptul şi omul care trăiesc cu generozitate pentru ceilalţi. Ridicându-le oamenilor din preajmă sau de aiurea moralul cu o vorbă de duh, cu un sfat, cu o pildă, deja şi-i ia drept tovarăşi de drum pentru calea vieţii frumoase, îndumnezeite. Un preot bun, un monah bun, un ierarh bun asta fac: mai iau câte una din poverile creştinului obosit sau deznădăjduit pentru a-l avea, mai apoi, tovarăş de drum pe calea îndumnezeită.
Prin opera scrisă, prin faptele sale consemnate sau nu, dar păstrate în duhul comunităţilor pe unde a trecut, IPS Calinic a ridicat multe poveri de pe umerii creştinilor. Dovadă e şi acest impresionant număr de argeşeni care l-au însoţit la evenimentul iniţiat de Biblioteca Judeţeană “G. T. Kirileanu” Neamţ, sporind mândria noastră de nemţeni care adaugă personalităţilor identitare ale zonei un nume de referinţă.
La mulţi ani, iubite părinte!
Adrian Alui Gheorghe
Piatra Neamţ, 2 iunie 2014
