* în timpul în care se fac materiale, sinteze, analize, şedinţe cu multe gulere albe şi expresii preţioase, în stradă se contabilizează furturile şi tâlhăriile
* este o expresie concretă a impotenţei instituţiilor care se pricep foarte bine la un singur lucru – să găsească scuze
Minora problemă Ana Maria Tănase a dispărut din peisajul urban de vreo două, trei zile, de când autorităţile s-au gândit s-o interneze într-o “unitate sanitară”. Au rămas, în schimb, pe străzi celebrul Orlando şi mâna sa dreaptă Manix. Plus restul găştii. Ca să nu mai vorbim de cei 12 puradei din Roman care sunt cercetaţi în 28 de dosare penale de spargeri de maşini. Şi nici de spărgătorii de case de la Alexandru cel Bun, şi ei minori.
Dincolo de scandalul iscat în jurul “întâmplării” de la Poliţia Piatra Neamţ, aceşti copii reprezintă o problemă socială. Pe care nimeni nu s-a străduit să o rezolve până acum. Partea bună, dacă se poate spune aşa, a scandalului Cezar Filip este că am constatat cu toţii că avem instituţii, iar aceste instituţii au şi atribuţii vizavi de aceşti copii. S-a făcut o primă şedinţă cu directorii şi cu alţi şefi, în care s-a dezbătut problema.
În acest timp, Manix, care a împlinit 14 ani pe 18 martie, era audiat la poliţie pentru o tâlhărie comisă pe 24 martie, la ora 16,30. A urmărit o femeie care ieşise de la serviciu şi i-a smuls sacoşa din mână. S-a întâmplat în faţă la Asirom, iar el a fugit pe strada Mărăţei. A fost prins, iar pe 25 martie a fost audiat până seara târziu. A plecat de la poliţie şi, la ora 19,30 a mai atacat o femeie şi i-a smuls geanta, în care erau bani şi două carduri. A fost prins din nou, tot pe strada Mărăţei, iar ieri era, evident, la poliţie pentru… audieri. În ziua de 22 martie, Manix şi-a mai făcut rost de un dosar penal. A ochit geaca unui bărbat, care se afla într-un părculeţ, îi era cald şi a lăsat-o pe bancă. A buzunărit-o scurt şi a furat portofelul în care erau 300 de lei şi un card bancar.
În după amiaza de 25 martie, un băiat de 15 ani din comuna Alexandru cel Bun a intrat într-o casă şi a furat laptopuri, aparate foto şi alte bunuri, în valoare de 9.000 de lei. Este la a opta spargere de acest tip. Aşa arată lucrurile în “teren”. Pe parcursul anului 2013 şi în primele luni din acest an, poliţiştii din Neamţ au reuşit să probeze infracţiunile şi să bage la “beci” 39 de minori. Condiţia de bază este să aibă peste 14 ani, vârstă de la care răspund penal, şi să li se facă o expertiză pentru fiecare faptă în parte, pentru ca specialiştii să stabilească dacă au avut discernământ. E un întreg frecuş instituţional, pentru că acea comisie medico-legală se întâlneşte o dată pe săptămână şi trebuie “prins” momentul. Iar personajul-voiajor de felul lui, căci unul ca Manix bate oraşul în lung şi-n lat de câteva ori în 24 de ore – trebuie găsit exact în ziua în care se întruneşte comisia. Poliţiştii aleargă, îi prind, întocmesc un maldăr de hârtii, sesizează Direcţia pentru Protecţia Copilului şi… arată cu degetul spre instituţia care “nu face destul”.
Supraveghere specializată de 4 ori pe an
Legea 292/2004 stabileşte ce măsuri trebuie luate în privinţa minorilor sub 14 ani, care comit infracţiuni. Una dintre ele este acea supraveghere specializată, lucru invocat de directoarea Cristina Păvăluţă în şedinţa comisiei de dialog social. S-au luat, tot anul trecut, 9 astfel de măsuri, în condiţiile în care doar gaşca lui Orlando, compusă din 7 minori, are 179 de dosare penale în ultimii trei ani.
Legea pledează pentru educaţie, în speranţa recuperării acestor copii. Supravegherea implică să nu intre în contact cu persoane dubioase, să nu frecventeze anumite locuri, să meargă la şcoală, să urmeze consiliere sau psihoterapie. Asta în timp ce se află în familie. Cine ar trebui să verifice dacă familiile acestor copii respectă regulile? Personalul direcţiilor de protecţie a copilului.
D-na. Cristina Păvăluţă ne-a îndrumat spre purtătorul de cuvânt Eugen Simion. Care ne-a lămurit: “Când dispunem o asemenea măsură, noi verificăm. Cât de des? O dată pe trimestru, cum spune legea. Bineînţeles că este insuficient, tocmai de aceea este nevoie de centrele de reeducare, care să aibă un regim special. Angajaţii de acolo ar trebui să fie pe jumătate pedagogi, pe jumătate gardieni, şi să ţină permanent sub observaţie aceşti copii. De 10 ani, de când s-a dat legea, am informat fiecare ministru al Muncii că nu există normele de aplicare, fără de care nu putem înfiinţa aceste centre. Eu ştiu că poliţiştii îţi doresc vechiul centru care era pe timpuri, cu gratii la ferestre. Îi adunau, îi duceau acolo pentru 15 zile, dar în fond ce rezolvau? Acum arată spre noi şi spun că am fi putut face mai mult. Am fi putut, dar avem nişte limite. Chiar acum lucrez la un material, pe această temă. Şi aşteptăm să se implice ONG-urile şi societatea civilă în general. În fond, este o problemă a tuturor”.
Dacă poliţiştii au nemulţumiri vizavi de activitatea DGASPC, era firesc ca şi DGASPC să aibă nemulţumiri faţă de o altă instituţie. Aşa funcţionează lanţul slăbiciunilor. Iar instituţia este instanţa, căreia i s-a propus, în 2010, darea în plasament a lui Manix şi a două fete – Edera şi Lămâiţa. Părinţii lor au adus adeverinţe că se angajează ca măturători, au jurat că le vor purta de grijă şi judecătorii au respins propunerea. Copiii au ajuns înapoi pe străzi, la furat şi la cerşit, iar când îi prinde poliţia singura grijă a mamei este să plătească un avocat, care să-i scape de “necaz”. Cum se va rezolva problema concret, dincolo de comisii şi şedinţe “intersectoriale” nu poate spune nimeni în momentul ăsta. Pentru că primul pas e completarea legii, iar al doilea fondurile. Până se vor găsi, pot trece ani. Timp în care se vor face materiale, sinteze, analize, şedinţe cu multe gulere albe şi expresii preţioase, iar în stradă se vor contabiliza furturile şi tâlhăriile, expresie concretă a impotenţei instituţiilor care se pricep foarte bine la un singur lucru – să găsească scuze.
Cristina MIRCEA
