“Bătrânul monarh, ca o întruchipare a blândeţii şi împăcării”
Despre pictorul şi arhimandritul Teodor Varahil Moraru nu prea s-a scris în presa nemţeană decât foarte rar, din care cauză singura sursa de documentare rămâne “Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul Neamţ” al profesorului Constantin Prangati. Înainte de 1989 dar şi după, pictorul trăia într-o discreţie absolută în căsuţa din Valea Viei, deşi, din când în când făcea “excesul” de a-şi expune lucrările pe simezele din Piatra Neamţ sau de prin alte oraşe din ţară. Sucevean de origine (născut la Neagra Şarului, la 26 februarie 1913), copilul Teodor îşi pierde părinţii la doar trei ani şi este crescut de o rudă. Cursurile şcolii primare le începe în satul natal dar le continuă la şcoala din Schit, Ceahlău, iar cele secundare la Liceul “Rareş”. Copilul orfan ia calea călugăriei, astfel că la 14 septembrie 1936, la Mănăstirea Durău, primeşte şi numele de Varahil. Era integrat în acea perioadă (1935-1937) în cadrul grupului de studenţi ieşeni care, conduşi de pictorul Nicolae Tonitza, pictau biserica de la Mănăstirea Durău, printr-o metodă nouă, tehnica encaustică, la care folosea ceară de albine, topită.
În 1938 se înscrie la Academia de Arte Frumoase din Iaşi, unde a avut norocul să aibă profesori pe doi dintre pictorii importanţi ai vremii: Corneliu Baba şi Honoriu Creţulescu, cel din urmă fiind nemţean de origine (a pictat biserica din satul Siliştea, Români, localitatea sa natală). Teodor Varahil Moraru a debutat în Salonul Oficial al Moldovei, în 1943, fiind încununat de premiul Academiei de Arte Frumoase din Iaşi. În anul următor expune la Salonul Oficial din Bucureşti, iar doi ani mai târziu, în 1946 este prezent din nou la Iaşi pe simeze, compoziţia sa “Iarnă în Târgu Cucului” fiind remarcată şi cumpărată de Muzeul de artă din Bacău.
În anii 1951-1954 este profesor la Seminarul de la Mănăstirea Neamţ, perioadă în care urmează şi un curs în domeniul restaurării monumentelor de artă. A pictat bisericile din Dubăsari, Pipirig, Agapia Veche, Plopu (Bacău), Gârcina, Grozăveşti, Sfântul Gheorghe din Piatra Neamţ. La 22 iunie 1966 devine membru al Fondului Plastic al Uniunii Artiştilor Plastici din România. A mai avut expoziţii personale la Bacău (1964), Vatra Dornei (1972), Miercurea Ciuc (1974), mai multe expoziţii la Piatra Neamţ, cea mai importantă fiind retrospectiva din mai 1993.
A debutat cu poezia “Cocorii” în ziarul “Ceahlăul” (25 octombrie 1969), fiind un membru activ al Cenaclului “Petrodava”, iar la una din ediţiile Concursului “Mihail Sadoveanu” (1983) obţine un Premiu Special. În 1995, la Editura Panteon din Piatra Neamţ, condusă de poetul Daniel Corbu, apare o culegere din scrierile sale, “Ecouri şi umbre în zări de lumină”. Iată cum îl descrie cunoscutul scriitor ieşean Grigore Ilisei, sosit la Piatra Neamţ acum 15 ani, în calitate de redactor al TV Iaşi, pentru a face un film cu bătrânul pictor:
Firul istoriei acelei de neuitat «clăci zugrăviceşti»
“Am intrat în vara anului 1999 în casa din Valea Viei ca să-l filmez pe acest din urmă martor şi să ascult povestea pictării de către Tonitza şi echipa sa a bisericii Schitului Durău. Deşi purta povara celor peste 86 de ani de viaţă, arhimandritul Varahil Moraru, bătrânul monah ca o întruchipare a blândeţii şi împăcării, amintindu-mi izbitor şi tulburător de părintele meu, preotul Ilie, a încuviinţat să mergem la Durău, unde mi-a tors firul istoriei acelei de neuitat «clăci zugrăviceşti» patronată de unul dintre marii artei moderne româneşti, pictorul Nicolae Tonitza. Când am terminat de montat filmul, pe care părintele îl aştepta cu nesaţ, cum îmi scria într-o epistolă, Sfinţia Sa trecuse la cele veşnice. Neîmpăcat, poate, că nu privise filmul, dar împăcat că Dumnezeu se miluise cu dânsul şi rânduise astfel lucrurile ca să reuşească să-şi ia rămas-bun, înainte de a închide ochii, de la mănăstirea ce-i era dragă precum casa părintească şi unde deprinsese ceea ce fusese cel mai de preţ în viaţa lui, slujirea Celui de Sus. M-am simţit şi eu mângâiat în mâhnirea ce m-a cuprins în ceasul petrecerii sale. Faptul că am fost sortit să-l însoţesc în această călătorie de despărţire, una percepută de mine ca tămăduitoare, a alungat puţin părerea de rău că nu mă grăbisem cu montajul şi difuzarea filmului şi-l lipsisem de o bucurie pe cel care-mi desluşise din tainele plăsmuirii unei creaţii de referinţă a artei noastre religioase”.
Nicolae SAVA
